”Un bel di vedremo”... sau vocația dulcii așteptări

Într-o bună zi vom vedea ridicându-se un  fir de fum, de-a lungul mării, departe... 
Am ascultat-o pe Angela Gheorghiu cântând aria nefericitei Butterfly, una dintre cele mai frumoase și mai emoționante arii scrise vreodată. Povestea japonezei care-l așteaptă răbdătoare pe locotenentul Pinkerton să se întoarcă la ea și la pruncul lor a emoționat milioane și milioane de spectatori de când Puccini a creat opera și până azi.
Neștiind că americanul o părăsise, nu mai era ”al ei”, așa cum ea se autoiluzionase, ci se întorsese în patria lui, la soția lui, la viața lui organizată, cu program, din care micuța Cio-Cio-San, naiva, fidela, iubitoarea, sensibila și dulcea Cio-Cio-San, care pentru el renunțase la tot, chiar și la religia ei, nu mai făcea parte...
Fusese doar o distracție, un plăcut și nesemnificativ intermezzo, cum sunt, uneori, mai toate femeile pentru mai toți bărbații... Știu, știu, sunt subiectivă, dar sunt femeie, ce să-mi fac?!! :) 

Și ea-l așteaptă, tăcută, răbdătoare, plină de speranță să se întoarcă, nepermițându-le celorlalți să-i distrugă idolul, să-l vorbească de rău cumva, certând-o pe credincioasa Suzuki, care știa că locotenentul scrisese că nu se va mai întoarce, că nu are încredere în al ei Pinkerton, în fidelitatea lui... Căci ea credea în cuvintele lui mincinoase, ale lui, care-i spusese c-o iubește, că-i e dragă, care-i promisese că se întoarce la primăvară, odată cu trandafirii, când păsărelele își vor face cuib... 

Și ea-l așteaptă, așteaptă ca nava albă să revină în port, ca el să o strige de pe colină, cu numele ei de alint, ca visul ei, în care crede cu toată forța inimii ei mici, să devină realitate... Cam asta e povestea, romanțată, ca în orice melodramă, firește! 

Așteaptă cu vocație paradigmatică de Penelopă, așteaptă și devine una cu așteptarea, fără a îngădui nimănui să-i năruie iluzia frumoasă... Așteaptă cum atâtea alte femei au făcut-o înaintea ei, de secole, de generații, așteaptă fidele credinței lor, iubirilor lor, nevoii lor de iluzie, de frumos, de certitudine, de poveste cu sens...

Butterfly, micuța Butterfly își va vedea zdrobit visul ei cel mai frumos de realitatea crudă și, ca un fluturaș, va pieri, atinsă de minciună, neputând s-o suporte... ca și multe alte femei, care trăiesc nefericirea de a-și vedea aripile frânte, prințul lor din povești doar un manechin frumos, de tinichea veritabilă... :) 

Nu toate femeile care trăiesc și ele dezamgirea lui Cio-Cio-San fac gestul tragic și de extremă demnitate al japonezei, care urmează tradiția străbunilor ei, alegând moartea dezonoarei și suferinței - și nici nu s-ar putea asta!!!
Multe trăiesc în continuare, târându-și prin lume deziluzia, suferința, amărăciunea, multe pierzându-și pentru totdeauna încrederea, tinerețea și inocența sufletului, multe se urâțesc pe dinăuntru, făcându-se asemenea lor, asemenea lumii... Multe aleg și ele să mintă, să devină ca ei... Foarte puține au o a doua șansă, foarte puține se recuperează după asemenea cataclisme de suflet. 

Sunt tot felul de alegeri ale femeilor, alegeri condiționate de-un bărbat mai totdeauna. Femeile sunt croite dintr-un alt aluat față de al lor, mă încăpățânez să cred asta.  Nu neapărat mai bun, nici mai rău, nu cred că în asemenea termeni se poate face comparația, ci... doar altfel... 

Suferim mai poetic, mai frumos, asta e sigur! :)) Iar muzica genială a lui Puccini și interpretarea măiastră, transfigurată a Angelei Gheorghiu, m-au făcut să mă gândesc la asta... Da, femeile visează mai frumos, trăiesc iubirea mai frumos, speră mai naiv, și-o cântă mai patetic, jelesc mai convingător, poate chiar mai persistent și mai profund... bietele de ele, bietele de noi!... Iar ei merg mai departe și fără noi, căci există mai totdeauna și o a doua alegere, și o alta care-i așteaptă altundeva, cu alte speranțe, intacte, cu altă inimă, cu alt tot, mai... convenabil... Întocmai ca soția lui Pinkerton, care-l aștepta, la rândul ei, pe același june soț Pinkerton, în America...
Nu cred într-un antagonism între femei și bărbați, doar în diferențe... uneori ireductibile, desigur, dar tocmai paradoxul ăsta face povestea și mai frumoasă, și mai dramatică... 

Cred că adevăratul rost al nostru, femei și bărbați, e să ne găsim unii pe alții... Și până atunci, până ne găsim, fiecare pe cel adevărat, pe cel care trebuie, trebuie să ne ridicăm după fiecare eșec, dacă apar și eșecuri (și apar, mereu apar, inevitabil și fatal) și să-l așteptăm cu încredere pe cel adevărat, al fiecăruia... 

Cred că, într-o bună zi, vom vedea fiecare dintre noi, un fir subțire de fum, ridicându-se peste nesfârșitul mării, iar nava albă va intra în portul speranțelor noastre, iar el sau ea va veni și va fi meritat așteptarea, chiar de-a fost lungă, lungă... cât un mit.

Cine va fi? Ce va spune? Vom ști doar atunci...