ştiu că există noi într-o dimensiune neştiută

Stau cu ochelarii pe nas, cu laptopul pe genunchi și citesc cea mai frumoasă poezie de dragoste. E scrisă de Marius Tucă și e despre speranță, despre destin, despre credința că acolo, undeva, neștiut, ascuns, poate după alte năluci vremelnice și înșelătoare, e cealaltă parte a acelui noi pe care-l speră fiecare, spre a cărui împlinire își orânduiește, conștient sau poate negând mereu, spre a nu cădea în ridicol, toată viața... 

Eu sunt un om care crede în acea matematică bizară, în care unu plus unu fac, mereu, la nesfârșit, doar unu. Chiar dacă toată lumea civilizată, conformistă bunului simț contemporan, rezonabilă și fără visuri imposibile, îmi spune că e nerezonabil din partea mea s-o mai fac la 38... 

Cică Făt-Frumos nu mai vine de mult, cică nimeni nu mai crede astăzi în povești, cică trebuie să fii rezonabil, realist...
De parcă-ar avea cineva, vreodată, nevoie cu adevărat de un făt-frumos sau de vreun sirop...
Oamenii au nevoie de minuni în suflet, chiar dacă se obișnuiesc, în lumea asta fără de iluzii, să se mintă că n-au... și că nici n-au putut avea vreodată... și să râdă de naivii cărora le-ar putea măcar trece prin minte îndrăzneala unui astfel de gând...
Un om pe care l-am iubit demult îmi spunea mereu, când eu mă încăpățânam să nu fac compromisuri cu inima mea, să rămân același copil în suflet, o propoziție care m-a urmărit ani de-a rândul și mi-a provocat multă amărăciune: ”Fii realistă, măi păpușă!” Aveam douăzeci de ani, și ochi mari de păpușă, și inocență de copil și naivități la fel...

Știam și-atunci, știu și-acum ce însemna acel soi de realism... Așa cum știam și-atunci și știu și-acum că nu mi-o spunea cu răutate, ci cu drag, cu îngăduința cu care tratezi un copil, cu condescendența celui care se simțea superior prin... experiență. 

N-am fost! Cu prețul multor răni ale inimii mele și-al multor lacrimi, n-am fost, dar nici azi nu-mi pare rău...  

Am fost așa cum am putut să fiu, așa cum m-a lăsat inima mea să fiu. Și sunt și azi tot la fel.
Pentru că și azi matematica mea e la fel de imposibilă, și azi inima mea știe că există acel noi ”într-o dimensiune neștiută”, chiar dacă, poate, nu am să-l găsesc niciodată...
Mă gândesc la legenda vechilor greci, dintre Cupidon și Psyche... Psyche, cea părăsită de ai săi și dusă de vânturi în palatul îndepărtat, a întâlnit nu monstrul prevestit de oracol, ci iubirea... Curioasă, ca toate femeile, a vrut să cunoască miracolul cu proprii ei ochi... și-a plătit pentru greșeala neascultării, neîncrederii în miracol. A plătit cu suferință și chinuri, dar nu s-a lăsat, a luptat pentru iubirea ei. Și zeii s-au îndurat de ea, de perseverența ei într-un vis imposibil, vădit imposibil, ireversibil imposibil...
Răsplata a fost cu asupră de măsură, iar azi legenda îi arată pe Psyche și Eros, întru cerurile nemuririi miturilor umanității, nedezlipiți, unul pe veci...
Speranța celui ce-a fost luat de vânturi vrăjmase și dus, de-adevăratelea pe aici, nu ca-n povești, în palatele monstrului, e în fiecare bătaie de inimă. Căci inima știe că există noi într-o dimensiune neștiută, doar visată. 

Deja-vu
Alerg după mine şi nu mă prind
Aşa cum alerg după tine şi nu te găsesc
Prind uneori câte o aripă din mine
Dar nu apuc să mă dumiresc bine că îşi ia zborul
Iar tu apari la o fereastră pe care nu pot să o deschid
Trăiesc doar bucuria luminii de a te vedea
Şi mi se face teamă că începi să semeni cu mama
Ai ceva din frumuseţea ei din copilăria mea
Şi te simt ca pe cea mai frumoasă femeie pierdută
Sau poate dacă mă gândesc mai bine negăsită
Şi doar visată într-o viaţă anterioară, paralelă
Într-un cocon care-mi apare doar în deja-vu-uri
Şi nu îmi e teamă să recunosc în scris, în poezie
Că tu eşti cel mai frumos deja-vu dintre toate
Aş căuta transa ca să mă pot vindeca
De sentimentul că aş putea să te iubesc mult
Atât de mult, la fel de mult, tot atât cât mă iubesc şi pe mine
Aşadar recunosc deschis că din tot ce-am iubit
Te iubesc ca pe cel mai frumos deja-vu
Altfel spus, eşti deja-vu-ul pe care-l iubesc cel mai mult
Ce fericire, ce nefericire dacă aş şti în care femeie eşti
Cine te poartă şi cine te întruchipează cu adevărat
Ce himeră îţi trăieşte viaţa, nebunia, gândurile
Ce nălucă îţi îmbracă lumina şi ochii
Fără să-mi pese că Universul ar tresări în vreun punct
Îţi spun în această declaraţie ireală
În care nu ştiu dacă există eu sau tu
Dar ştiu că există noi într-o dimensiune neştiută
Te iubesc, deja-vu-ul meu.

Marius Tucă