Exclusivitate

O întâmplare de azi, banală, căreia nici n-ar trebui să-i acord atenție, căci se presupune că e o glumă nevinovată, făcută din plictiseală, teribilism copilăresc, m-a pus într-o situație delicată și tare neplăcută, aceea de a-mi da seama, din nou și din nou, că nu e bine deloc să fii posesoarea unui suflet ca al meu, căci nu faci altceva decât să devii o sursă inepuizabilă a bătăilor de joc ale celor din jur care-ți simt punctul sensibil...
Sunt conștientă că e vina mea, în mare parte, pentru toate situațiile delicate în care ajung, căci eu sunt cea care nu-mi pun niciun fel de scut în relațiile cu oamenii, sunt mereu cu inima în palme, mereu dispusă să văd doar partea bună din om, să nu fac rău nimănui, să nu mă supăr pe nimeni, să iert obrăzniciile, să găsesc scuze, să-mi fac probleme de conștiință dacă nu cumva fac eu ceva greșit și-i determin pe oameni să aibă un comportamnet nepotrivit...
Și tot felul de scrupule, tot felul de griji, toate ale mele, desigur, și-n plus, răbdare și indulgență, disponibilitate să îndrept greșeli... Știiiiu, sunt de-a dreptul plictisitoare și anacronică, desigur, cu rezultate chinuitoare și păguboase pentru mine, căci toți ceilalți își văd mai departe de viețile lor, iar eu mă refac greu după fiecare astfel de... accident existențial...
De fapt, sensibilă până peste limita legală admisă(sic!), întâmplarea de azi, peste care am trecut și nici nu m-am supărat, de fapt, căci nu pot să mă supăr pe cei care, din motive numai de inima mea știute, uneori chiar caraghioase, dacă nu de-a dreptul absurde, au ajuns să-mi fie dragi.
Și, fire perseverentă, de fapt, odată ce un om mi-e drag, nu mă pot supăra în realitate pe el, cel mult mă doare că nu e... cum mi-ar plăcea mie să fie și ... cam atât... Îmi trece, orice-ar fi ceea ce-ar fi făcut...  Mai trist e că rămâne în suflet deziluzia și, cred, neîncrederea...
De fapt, întâmplarea asta nevinovată m-a făcut să reflectez la multe și, inevitabil, să-mi aduc aminte de niște întâmplări din trecut... amare, desigur, căci majoritatea întâmplărilor din viața mea afectivă, în timpul celor mai bine de nouă ani de pseudocăsnicie, au fost amare. 

Ciudat, dar abia acum, când cuvântul aproape că s-a scris singur pe tastatură, realizez că asta am avut: o pseudocăsnicie... Cum altfel s-ar putea chema o conviețuire cu un om cu care nu împarți, mai bine de șase ani din cei nouă și vreo câteva luni, decât același acoperiș și, uneori- nu totdeauna!-  cafeaua de dimineață, jocul de rummy de sâmbăta seara, masa duminicală la mama, vreo telenovelă și obligații financiare: rate la bancă, plata facturilor și alte banalități?...
O conviețuire chinuită, în bună parte de ochii lumii, ai mamelor, ai unor conveniențe, în virtutea unei educații conservatoare - a mea, ca absolventă de teologie și fiică a unei mame de modă veche, care credea că e rușinea supremă un divorț, că se termină lumea...  

În virtutea obișnuinței cu relele celuilalt, care oricum nu se vor mai schimba niciodată și ți-a ajuns deja suficient de străin, prăpastia dintre voi e de prea mulți ani de netrecut, încât ce rost are să mai pleci, de ce să mai pleci undeva? Greșeală fatală, care te-a făcut să pierzi timp prețios vărsând, la propriu, râuri de lacrimi și privind în golul de lângă tine, din viața ta și să nu mai dai tu singură doi bani pe propria persoană, că oricum ai eșuat în ce e mai important pentru un om și s-au scurs anii cei mai frumoși, inutil... 

Ciudată mai e și obișnuința! Te obișnuiești repede cu responsabilitățile, pe care ți le asumi pe toate, căci tu  ai fost învățată la școală și acasă, la părinți, că trebuie să ierți la nesfârșit greșelile celui mai slab, căci tu, absolventa de teologie, ai jurat în fața lui Dumnezeu că-l vei tolera pe omul de lângă tine și la bine și la rău, mai ales la rău... 

Tu știi că trebuie să-l ierți la nesfârșit pe cel pe care, fără minte, copilă fiind, l-ai ales tu singură și încăpătânată, în ciuda lacrimilor de împotrivire ale mamei... Tu l-ai ales, fără să știi că, de fapt, fuseseși aleasă tu, pentru inocența ta, să-l suporți, să-l ierți, să-l arăți lumii ca un om normal, să te poată păcăli, și te aleseseși cu un om iresponsabil și dependent de jocuri de noroc... 

Și-ți asumi, din milă, din neputință, din spirit dement de sacrificiu, povara... și te gândești că  nu-l poți abandona pe celalalt, care e slab, a greșit, e altfel decât ai crezut și ai visat, e o grijă permanentă și o povară, dar e povara ta...
Ignorând, ca o cretină, faptul indenegabil că el te abandonase deja sufletește demult, de ani de zile, ca un neputincios, căci dragostea la oameni ca el durează până la prima lipsă... a banilor de jucat sau cheltuit sau până la prima operație... iar... restul... te schimbase, demult, pe femei ieftine, dar accesibile...

Azi toate astea sunt trecut și, teoretic, cel puțin, nu mai contează... Se cheamă că sunt o femeie matură, cu realități foarte clar restricționate de condiția de profesoară, de cei 38 de ani din cartea de identitate, împliniți săptămânile trecute, de care sunt foarte conștientă, și de cele câteva riduri bine delimitate pe chipul meu- adică date suficiente ca să nu mă mai deranjeze decât lucrurile importante, grave. 

Azi toate astea, rememorate ca-ntr-o străfulgerare dureroasă în ceas de insomnie, când stai cu gândurile și inima ta la sfat,  sunt doar lucruri urâte, ascuțit dureroase, dar trecute, slavă Domnului!
De la o întâmplare, nevinovată, în sine, realizezi altele mai grave: că te-ai valorizat prea puțin, că ai acceptat de prea multe ori să ți se întâmple lucruri nedemne de ființa ta, că ai acceptat atât de ușor să nu fii iubită doar tu, singură, în mod exclusiv și încă nu te-ai deprins să fii suficient de categorică în a arăta oamenilor că nu mai accepți așa ceva. 

Îți promiți că n-ai să mai accepți niciodată în viața ta un om care nu te va iubi pe tine mai presus de orice altă femeie, care te va socoti la fel cu celelalte femei de pe planetă, care te va prețui mai puțin decât meriți, căci știi că meriți,  care își va împărți afecțiunea în mod egal între tine și celelalte femei din jurul lui, al tău sau de aiurea...

Îți promiți că n-o să mai lași pe nimeni să îți ofere mai puțin de TOT, că nu te vei mai mulțumi niciodată cu jumătăți... de nimic. Meriți și vei cere exclusivitate. Meriți devotament și iubire deplină numai tu singură, din toată lumea, din toate celelalte femei, chiar de-ar fi ele de-o mie de ori mai frumoase, mai tinere, mai nu-știu-cum. De la omul care va alege să vadă în tine omul unic care ești meriți tot și va trebui să primești tot, în mod exclusiv și convingător. Căci nu-ți mai este teamă acum de nimic, nici măcar de singrătate, căci o trăiești și e mai bună decât singurătatea în doi. Ai văzut deja cum arată infernul, iar nimic nu te ma vai păcăli să accepți în viața ta ceva care măcar să semene cu el.

Nici măcar în glumă, nici măcar ca ipoteză nu vei mai accepta să nu fii cea mai importantă, SINGURA. 

Îți spui și-ți tot repeți, poate îți intră odată în cap, că trebuie să excluzi din viața ta pe toți cei care nu te iubesc de-ajuns, care mai au inimi, glume, sărutări și atenție de dat și altcuiva, în afară de tine, care nu te văd pe tine cea mai și cea mai...  Și, fir-ar să fie, de nu te-oi ține de cuvânt!
Cu pumnii strânși, cu perseverență, te vei ține de cuvânt, fata mea!