Antagonisme...

Recitesc Război și pace și-o contrariez pe prietena mea, care-mi spune: N-ai mai citit-o o dată?  Ba da, de mai multe ori, dar aș citi-o mereu și mereu...  Se miră Mona cum oi citi eu la calculator și-i spun că, în adevăr, citesc la dublu: cu cartea lângă mine și cu laptopul pe genunchi, comparativ. Ediția electronică păstrează grafia veche, iar cea de la Adevărul, deși frumoasă, are câteva greșeli de punctuație deranjante. E și ăsta un exercițiu de voință, îmi zic parcă pedepsindu-mă, căci am resimțit ziua de azi ca teribil de caldă, cel puțin la întoarcerea de la supermarket, prin soare, cei câțiva pași până acasă mi s-au părut o corvoadă. Acasă, la fel de cald și nimic de făcut! Cert e că nu-mi priește vacanța, deși așa de mult mi-am dorit-o! Am nevoie, pesemne, de activitate, de zbucium, de chin... 

Am bluză cu floricele și în minte lanuri de maci și albăstrele. În casă e deja prea cald, înăbușitor parcă, telefonul sună și prietena mea îmi povestește lucruri incredibile: că azi că a fost cu cătelul la tuns, animal de o rasă pe care nu știu s-o ortografiez, și a făcut animalul atac de panică.
Îi spun că nu e posibil și, obișnuită să caut explicații pentru orice, le și găsesc, mult mai rezonabile și mai probabile. Animalul, pe lângă trauma de a-i fi redusă cantitatea de păr extrem de deranjantă pe-o asemenea caniculă, a fost, totodată, și deparazitat, așa că, găsesc eu, o fi tolerat rău substanța care i s-a administrat... Mona îmi dă dreptate, deși nimic nu mi se mai pare, comparativ cu ce bizarerii aud și mi se întâmplă în ultimul timp, imposibil. Oricum, că trăim demult într-un fel de livresc repetitiv, devine un fel de certitudine pe zi ce trece, iar întâmplările din Nemângâiații lui Ishiguro mi se par că pălesc în fața realității cotidiene. 

Den, cealaltă prietenă a mea, mă ceartă că sunt prea permisivă cu oamenii care-mi fac rău, că le permit tuturor să mă rănească, nesocotindu-mi vocea interioară, intuiția excepțională care mă face să simt oamenii. Căci îi simt, îi simt de la-nceput, pe fiecare, doar prvindu-i în ochi, îi simt cum sunt... Mă apăr, spunând adevărul: că nu pot să rezist în fața unor potențiale nefericiri și-mi pun la lucru vocația de mama răniților. Nu sunt prea departe de adevăr, dacă sunt chiar sinceră cu mine...

M-am tot gândit , în ultimele ore, ce anume fatalitate mă face, mereu și mereu, să mă las rănită de oameni și să nu fiu în stare să mă descotorosesc de ființele care îmi fac rău, ba, mai mult, îi cultiv, îi las să-mi intre în viață, în suflet, să-mi cotropească gândurile, mă frământ din cauza lor, fără să-mi pese că ei mă folosesc pentru scopurile lor deloc nobile... 

Probabil un instinct de conservare în limite foarte scăzute sau... nu știu nici eu... poate doar prostie... 

Cert e că  mă frământ mereu prea mult, inutil, pentru probleme uneori fără prea mare importanță, augmentându-le, doar din mania tâmpită de a găsi explicații gesturilor, cuvintelor, faptelor care, uneori, se poate să n-aibă nicio explicație profundă, ci să fie doar manifestări meschine ale unor interese și firi ignobile... 

Mă tem, m-am temut totdeauna, excesiv, de a face rău cuiva, de a răni ființele din jur... Mă încarc cu toate responsabilitățile lumii, inutil, deși umerii mei sunt și-așa împovărați de responsabilitățile mele... 

Mă tot gândesc la acțiunile mele care pot fi răstălmăcite de mințile oamenilor, care, se pare, îmi înțeleg așa de prost sufletul, că mă surprind mereu... Probabil, pentru că toți îi judecăm pe ceilalți reducându-i, de fapt, la propriul sine, care devine măsura tuturor valorilor și acțiunilor noastre?... 

Nu știu... nu-s mai bună cu mult față de lumea cu păcate, îmi zic-și pe bună dreptate îmi zic! Nu-s iopcrită, cel puțin așa cred de multă vreme, și mă analizez destul de intransigent...
Am, ca orice om, lucruri să-mi reproșez, gânduri reprobabile, rostite în capul meu la mânie, fapte pripite, pe care le regret deseori, dar am, dintotdeauna, o teamă supremă, mai presus de toate celelalte: să nu fiu nedreaptă cu ceilalți, să nu le frâng inima, să nu-i jignesc... să nu spun cuvinte care să doară iremediabil, căci iremediabilul e ceva infiorător de greu de suportat... 

Cuvintele rănesc cel mai mult, crunt, greutatea rănilor lor am trăit-o pe sufletul meu și știu ce zic.
Eu faptelor le găsesc totdeauna scuze, am tendința să le pun pe seama slăbiciunilor de moment, a irascibilităților și-a lipsei de răbdare a oamenilor, dar cuvintele care, cum spunea un mare duhovnic, ies pe unde iese sufletul și vin din suflet, sunt armele cele mai tăioase și nu se pot uita niciodată... 

Cuvintele pot mângâia când nimic altceva n-o mai poate face și tot ele te pot îngenunchea, te pot nimici sufletește, îți pot schimba pentru totdeauna imaginea unui om din oglinda sufletului...
Așa cum un cuvânt, un singur cuvânt de la un om drag, te poate face să dai lumea întreagă în schimbul lui... așa e de flămândă inima omului de cuvinte calde, drăgăstoase, care să aline, să dea speranță, putere, sens...
Mă gândesc, deseori, că păcatele cele mai mari prin cuvânt le facem.... prin cuvintele neiubirii, ale egolatriei, ale neîndurării, ale indiferenței...

Îmi pasă de oameni și de ecoul pe care-l au faptele și vorbele mele în cugetele lor. Uneori, chiar mai mult decât ar trebui, păgubos pentru mine... căci rezultatele sunt tot alea, cinic formulate cu multă vreme în urmă: nimeni nu poate schimba pe nimeni, dacă el însuși nu vrea... 

După zece ani de suferință și scrupule ca nu cumva să fac vreun rău unui om care, în tot acest timp, imi făcuse mie tot răul posibil, constat, stupefiată, că experiența nu m-a învățat mare lucru. Acționez în virtutea acelorași antagonisme din mine, tot se pare că nu m-am lecuit de uitare de sine și de ambiția de a schimba ceva în bine în cei din jur... de a lăsa urme din care să rodească binele... și alte asemenea visuri rizibile, pe care le-am altoit pe sufletul meu- de unde altundeva, dacă nu din cărți?! 

Probabil că și vocația compasiunii o practic tot excesiv și... autodistructiv... cine-știe?...
Dar cărțile mi-au rămas până acum și cei mai statornici prieteni, nu m-au dezamăgit niciodată, așezate acolo pe rafturile bibiotecii sau ale inimii. Pot spune asta cu mâna pe aceeași inimă, clișeistic, dar mi-o asum, căci ne adaptăm actului trăirii în limitele capcanelor clișeelor și-ale manierismului...