Făt-Frumos

Prietena mea îmi scrie că l-a văzut, de la fereastră, trecând pe Făt-Frumosul ei și se întreabă dacă o știi că se gândește la el. Mie-mi vine să râd și-o sun, ca să vorbim vorbe. Despre cât e de frumos, cât e de făt, cât e de perfect... Râdem amândouă de copilărirea asta de vacanță, până când îmi închide grăbită, c-o sună un alt fel de Făt-Frumos, mai terestru și mai interesat de persoana ei decât primul. Zâmbesc, din nou, în timp ce ascult vocea unui alt Făt-Frumos, Kaufmann, care-o plânge pe Catari cea cu inimă ingrată, care nu-l iubește... Mă gândesc că fiecare bărbat o fi având o Caterina lui, care-l chinuiește și-l ignoră, ingrată, incapabilă să-i asculte inima suferindă... C-așa e-n lume și e bine că-i așa, căci înseamnă că oamenii încă mai descoperă că au inimă să le folosească și la altceva decât în sistemul circulator. 

Am păr auriu ca spicele de grâu. Îmi privesc unele șuvițe spălate proaspăt cu nu știu ce șampon care cică-ar face minuni și mă simt ca o Ileană Cosânzeană naufragiată printre pernele de pe canapea.
În căldura sufocantă a acestei după-amieze de iulie, cosânzeana din mine face un exercițiu de imaginație și își dă seama c-a fost uitată de Făt-FRUMOS. Care Făt- Frumos, se vede treaba că ar cam avea nevoie de niște lecitină, ceva, ca să-și aducă aminte că-l aștept de pe unde-o fi peregrinând ca năucul, probabil prins în mrejele unor iluzorii cosânzene mai dezinhibate, mai puțin problematice... Și, de ce să nu fiu sinceră până la capăt, cu mai puțină celulită, cu mai puțini ani, cu mai puține nu-uri de spus... Ei, da, c-așa-i stă bine unui Făt-Frumos, să se lase așteptat! Chiar și când cosița cosânzenei nu e decât artificial blondă, iar cosânzeana știe că nu e și n-a fost niciodată cosânzeană, ci doar o femeie modestă, care s-a privit cu foarte mare severitate pe ea însăși, și pentru care frumusețea a fost mereu apanajul altora, nu al ei... 

Dar, să lăsam oglinda... căci n-am fost niciodată fanul ei, și să revenim la Fătul în cauză! Căci Făt-Frumos al meu trebuie să fie musai pe undeva, îmi zic cu autoironie, mai mult ca să am subiect de meditație. Și, ca să fie treaba și mai amuzantă, mă trezesc că-i fac portretul robot.
Nu știu exact cât ar trebui să fie de frumos sau de Făt, dar trebuie să îndeplinească măcar câteva condiții esențiale: să fie musai curajos atunci când eu nu sunt și, mai ales, să fie musai perseverent. Și să nu se sperie, să nu dea îndărăt când eu zic obișnuitul meu ”nu se poate”  sau descurajantul ” e imposibil”. Căci da, deși mă uit în fiecare zi în oglindă și văd că imaginea mea de cosânzeană pare din ce în ce mai măsluită, de metehnele astea nu pot să scap: sunt sceptică în privința capacității unui bărbat de-a mai fi făt-frumos. 

Încă mai pun pe lista condițiilor obligatorii ca Făt-Frumos să fie așa de hotărât să mă cucerească, să aibă atâta răbdare și determinare, încât să mute și munții încăpățânării și temerilor mele din loc cu stăruința lui, să mă dea gata nu cu serenade sub balcon, ci cu perseverența în ceea ce mă privește. Să mă dea gata prin faptul că alege, dintre milioanele de cosânzene splendide și disponibile, să aibă răbdare cu neîncrederea mea în feți-frumoși... și îmi dă răgaz să-mi dau seama că eu sunt singura cosânzeană pentru el... 

Până azi, am învățat că nu există Făt-Frumos, deși acum niște ani, probabil ca să-mi demonstrez mie însămi că există minuni accesibile și mie, m-am hotărât să mă și mărit cu un exemplar care semăna cu el. Și chiar părea că e, până la... foarte scurt timp după aceea... când s-a dovedit că poveștile sunt doar povești și ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” e doar o formulă de încheiere a basmelor, așa cum îi învață profesoara care sunt, pe elevii ei, la ora de literatura română...  

Se vede treaba că îmi doresc imposibilul, adică să existe Făt-Frumos ăla inexistent. 

Am văzut în jurul meu croindu-se tot felul de povești, cu tot felul de feți și de ilene, mai mult sau mai puțin frumoși, fiecare dintre ei, dar știu demult că frumusețea este relativă și nu stă numaidecât în trăsăturile unui chip. Am văzut povești care au rodit frumos, armonios și povești care s-au năruit, ca un castel de cărți de joc, la prima adiere mai puternică de vânt. Nu știu care e secretul, nu știu dacă e destin sau pură întâmplare să faci alegerea cea bună, să-l găsești pe Făt-Frumos cel adevărat pentru tine sau să tragi lozul necâștigător. 

Într-un fel, mă preocupă problema doar principial, mai puțin în vremea din urmă, dar mă mai gândesc, mai ales când aud povești reale, care li se întâmplă celor pe care-i cunosc, cărora le știu istoriile... 

Fiecare femeie și-l dorește pe Făt-Frumos. Fiecare în varianta ei, care este extrem de diversă, după chipul sufletului fiecăreia. După cum , sunt convinsă, că și ei își doresc cosânzene. Mai blonde, mai brunete, mai codane, mai nurlii, mai sexi, mai... și mai... Ceea ce trebuie ca drumurile să se unească într-unul comun până la capăt și poveștile să se țeasă armonios până la ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” este , dincolo de tot felul de necesare compatibilități,  o anumită dorință de a persevera în același scop, de a duce lucrurile mai departe împreună. 

Deseori, feții frumoși și ilenele cosânzene dezertează de la scopul comun initial sau descoperă că nu li se mai potrivește și ies destul de usor și fără mari probleme din poveste. Sunt înlocuiti de altii si tot așa... lumea merge mai departe, ca si când nimic nu s-ar fi intamplat. Un cântec la modă azi preia un clișeu si-l mediatizează, acela că ”dragostea durează trei ani”.  Zic că e generos, alteori ”dragostea” asta contemporană durează si mai putin... 

Azi toate au termen de valabilitate extrem de scurt, si sentimentele și angajamentele expira, nimic nu mai e permanent, nimic nu mai durează până la adânci bătrâneți... Deși mie mi se pare o anomalie și-o să mi se pară mereu, orice s-ar întâmpla, asta e realitatea! Și-o accept, o și înțeleg, deși... inima... vrea altceva... 

Nu-mi place să trăiesc cu condiții de valabilitate limitate, cu iminența unor termene de expirare...

Niciodată n-am putut trăi doar pentru ziua de mâine, în sensul cel mai strict. M-a paralizat totdeauna lipsa de viziune, de perspective, de responsabilitate la oameni, teama sau incapacitatea de a lua decizii care să privească mai mult timp decât ziua de azi...  Cred că asta e problema generației mele, deși nu cred să fi rămas chiar ultima desuetă care mai visează la ceva stabilitate și ceva brumă de încredere... 

Ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să nu-i fie atît de frică de a avea răbdare, de a-și asuma și posibilitatea unei zile de mâine, în detrimentul atât de trecătorului azi...
Mă corectez: ce-mi doresc de la Făt-Frumos? Să existe, dom'le, să fie autentic, nu în serie sau în copie, ca marfa de la chinezi! Și să reziste la intemperii, să nu aibă termen de valabilitate până la prima... neînțelegere, tăcere, lipsă, accidentală ispititoare cosânzeană ș.a.m.d.... :)
Pănă una-alta, sigur în poveste a rămas doar calul... :)