”Cruzimea se vindecă prin blândeţe, nu printr-o altă cruzime.” Sfântul Ioan Gură de Aur
Am citit acum câteva minute un articol, un extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, se referea la purtarea soților într-o familie creștină, dar vorbele m-au dus cu gândul la multe alte realități, nu doar la familie...
Cruzimile sunt multe, adunate într-o viață de om, comise și suportate. Suntem, poate, deseori cruzi fără să știm sau din așa-zisă necesitate... Adevărul e că nu știi niciodată când ești așa...
Am spus adevăruri dureroase, am spus lucruri care rănesc, mi-am zis că așa e corect. Nu totdeauna facem rău conștient, iadul, spune un clișeu, cic-ar fi pavat cu intenții bune.
Am spus adevăruri dureroase, am spus lucruri care rănesc, mi-am zis că așa e corect. Nu totdeauna facem rău conștient, iadul, spune un clișeu, cic-ar fi pavat cu intenții bune.
M-am străduit să nu fiu crudă, dar sigur nu mi-a ieșit mereu. O recunosc, căci mă străduiesc să nu fiu ipocrită. De-aș putea spune că azi, la anii mei, mă cunosc foarte bine și sunt o femeie stăpână pe sine, că pot controla toate, ar fi bine. Dar nu e așa, nu e așa...
Am îndurat însă, multe cruzimi. Mi-am ascuțit inima, știu cum e gustul de după ce le primești adânc, până-n suflet. Și nu uiți. Nu uiți niciodată și nu te vindeci niciodată de tot, poate doar cu alte blândeți, venite din iubire și generozitate a cuiva care te prețuiește când alții te-au scuipat... Și dorința celuilalt de sacrificu, dăruirea cu totul pentru tine, răbdarea și alegerea conștientă de a nu-și mai aparție doar sieși... iar astea sunt Miracolul... Dar asta se-ntâmplă prea rar, prea rar și nu ție... așa că nu mai crezi în verosimilitatea unui asemenea dar... nu mai crezi de mult.
Am îndurat însă, multe cruzimi. Mi-am ascuțit inima, știu cum e gustul de după ce le primești adânc, până-n suflet. Și nu uiți. Nu uiți niciodată și nu te vindeci niciodată de tot, poate doar cu alte blândeți, venite din iubire și generozitate a cuiva care te prețuiește când alții te-au scuipat... Și dorința celuilalt de sacrificu, dăruirea cu totul pentru tine, răbdarea și alegerea conștientă de a nu-și mai aparție doar sieși... iar astea sunt Miracolul... Dar asta se-ntâmplă prea rar, prea rar și nu ție... așa că nu mai crezi în verosimilitatea unui asemenea dar... nu mai crezi de mult.
Blândețea e un fel de paradis la care visez, pentru că am întâlnit-o așa de rar la oameni. Mai ales la cei pe care i-am iubit și i-am pictat în visurile mele în culorile inimii, prea rar...
Subiectul l-am discutat, într-o formă sau alta, cu prietenele mele.
Am vorbit cu Cri, mai devreme, despre necesitatea de a nu fi rău cu cei de lângă tine, care nu au nicio vină că tu ești altfel construit, că aștepți altceva de la ei, ceva ce nu-ți pot da niciodată, căci sunt ... de fapt, că nu sunt ca tine. Ea înțelege, deșteapta mea prietenă, căci de-aia și e prietena mea, dar eu știu că între a înțelege rațional și a pune și inima să facă asta e cale...luuuungă! Prea lungă, prea dureroasă...
Am vorbit cu Cri despre blândețe, despre toleranță, despre nevoia de a nu frânge visuri și speranțe, despre îngăduință și iertare... și acceptare a realității. Nu știu dacă am convins-o, de fapt, nici nu cred c-am vrut, ci doar să mă conving pe mine că am făcut bine ce-mi tot reproșez de câteva zile.
Și, ce-mi reproșez? Că am repetat o greșală, de a fi răspuns cu blândețe și îngăduință unui tip de comportament cel puțin ofensator, dacă nu intolerabil de-a binelea pentru toate persoanele care n-au instinct de ”mama răniților”, cum îmi spun mie toate prietenele mele. De-a fi repetat același tip de greșeală, cu același om, sperând, absolut nerealist, de fapt, ca, de data asta, să fie altfel de cum a fost până acum.
Tolerezi un comportament suspect, semne ale maladivului, ale acelui tip de neregulă care bate la ochi oamenilor mai puțin răbdători, care conștientizează că nu trebuie să te pui la dispoziția oricui egoist, căci bunătatea se întoarce împotriva ta în lumea asta fără nimic sfânt. Zici tuturor că nu se poate să nu existe și părți bune la persoanele respective, dar nu le-au observat ei... și pentru un gest frumos ești în stare să faci abstracție de toate celelalte, sute, inelegante, ca să nu zic mitocănești, egoiste, jenante... pe care tu nici măcar nu te-ai putut imagina făcându-le, darmite să le și faci!...
Rezultatul e delicios, ca întotdeauna: te pui la dispoziția celuilalt, sperând că el va observa, va aprecia, se va schimba pentru tine, de dragul tău, care te porți frumos, cât poți tu de frumos și ...evident, cum altfel?, te face praf! Nici gând să se schimbe, el e egal sieși, face tot ca el, cum a învățat, cum i se pare lui că ar fi normal, sensibil doar la propriile interese, nevoi, obsesii bolnăvicioase ș.a.m.d.... Și, cine-i vinovat? El? Nu, că el s-a arătat cum e, tu n-ai vrut să-l vezi așa, ci l-ai înfrumusețat după chipul dorințelor tale, după imaginea pe care ți-o faci în sufletul tău despre el, după cum ai vrea să fie, nu cum este... Victimă a propriilor tale mistificări, de la cine vrei consolare? Nici n-o meriți, de fapt, dacă e să privim lucrurile cu cinismul necesar în atare situație.
Acum, pe seară, mi-am dat seama că blândețea mea a fost mereu prost înțeleasă și luată drept naivitate de multe persoane, oameni apropiați care, sub masca prieteniei, amabilității, au căutat doar urmărirea unor scopuri extrem de mărginite, care întrec, de departe, orice posibilitate a imaginației mele, îndeobște destul de bogată... Poate așa este... Nici nu mai știu, nu mai știu... suntem plini de contraste, avem în noi de toate, suntem o sumă de nenorociri și, uneori, sublim și generozitate...
Den zice că dominanta e importantă, și ceea ce sare în ochi tuturor, ceea ce e general acceptat de majoritate... Aseară am contrazis-o, în virtutea aceleiași metehne mai vechi, de a găsi tuturor motive mai mult sau mai puțin plauzibile, de a căuta explicații, de a încerca să găsesc scuze chiar și gesturilor evident ticăloase, în afara oricărei discuții, în afara oricăror dubii... Prietena mea îmi spune că asta-i încăpățânare, de fapt, și tind să ajung să-i dau dreptate...
Cine-știe, cine mai știe?... Poate are dreptate ea, trebuie să aibă, căci se pare că realitatea o confirmă... Dar, of, ce greu e să accept asta în sufletul meu! Nu încetează oamenii să mă uimească, nu încetează să mă consterneze faptul că nu evoluăm, ca specie, deloc!!! Și că nu contează câți ani ai sau câte școli, toate sunt nimic în fața aluatului din care e construt fiecare din noi: aur curat sau tinchea... se vede al naibii de bine, indiferent cât l-ai măslui, cât l-ai spoi, cât l-ai cosmetiza...
Trăiesc experiențe aproape incredibile până mai ieri, căci nu credeam că voi fi pusă în situația de a asista la spectacolul lamentabil al unei ființei umane de altfel dragi, dar incapabile să-și asume ceea ce este, ceea ce simte, spectacol la care nu știu cum să reacționez, atât mi-e de jenă mie de jena care ar trebui s-o simtă celălat... Doamne, eu pentru a mia parte din asemenea realități aș muri de rușine, aș simți că se dărâmă lumea, că-mi fuge pământul de sub picioare, că m-am compromis definitiv, iremediabil în fața celorlalți...
Dar realizez că doar din vina mea, căci eu, cu blândețea mea niciodată autoimpusă, ci mai degrabă naturală, ca respirația sau ca primă reacție în fața lucrurilor și oamenilor, las calea liberă tuturor relelor pe care, apoi, tot eu le acuz, căci sunt devastatoare. Uit mereu că nu trebuie să tratez oamenii la fel, căci nu sunt toți la fel... sau, cel puțin, fără a mă supraaprecia deloc, că nu sunt ca mine...
Uit mereu sau ignor asta și plătesc cu surprize care, de fapt, n-ar trebui să fie deloc surprize, căci sunt previzibile, chiar și de către cea mai mediocră inteligență. Oi fi idioată, cine-știe? Să se găsească odată cineva să-mi spună și mie, să mă dumiresc!
Dar eu sunt aia care zice și crede că lumea are nevoie de blândețe și îngăduință, căci e prea puțină între oameni. Și acționează în virtutea acestei credințe, nu doar o zice.
Da, dar nu ți-o lua asupra ta și pe-această povară, căci nu ajungi nicăieri, nu rezolvi, oricum, nimic, zice Mona, prietena mea. Ba, mai mult, chiar imi spune că pot s-o fac, după obiceiul meu exasperant, dar mă avertizează la ce să mă aștept.
Și ea are dreptate, numai eu n-am... eu, care n-am înțeles nici până acum că propria valoare nu ți-o dă confirmarea și acceptarea celorlalți, ci e-n inima ta, te naști cu ea și, ca o toantă, nu vrei s-o scoți la iveală, ci o ignori, în ciuda educației dobândite în lungi ani de școli și lecturi și-a experienței de viață date de fatidicul 38, pe care te lauzi c-ai acumulat-o
De fapt, nu ai crescut emoțional deloc, n-ai evoluat deloc, de la fetița cu ochi mari, care punea la suflet fiecare vorbă rostită cu inconștiență de voci iresponsabile și ignorante, inconștiente, inconștiente că lipsa blândeții lor te vor face femeia nesigură și plină de întrebări și de scrupule, care ești azi...
Mă rog, mai e și povestea cu autoeducația, cu voința... dar cine-a zis că nu-mi văd propriile greșeli, că nu mi le înțeleg, că nu mi le asum? Blândețea e doar atitudinea față de lume, mie-mi aplic altfel de tratamente...
Subiectul l-am discutat, într-o formă sau alta, cu prietenele mele.
Am vorbit cu Cri, mai devreme, despre necesitatea de a nu fi rău cu cei de lângă tine, care nu au nicio vină că tu ești altfel construit, că aștepți altceva de la ei, ceva ce nu-ți pot da niciodată, căci sunt ... de fapt, că nu sunt ca tine. Ea înțelege, deșteapta mea prietenă, căci de-aia și e prietena mea, dar eu știu că între a înțelege rațional și a pune și inima să facă asta e cale...luuuungă! Prea lungă, prea dureroasă...
Am vorbit cu Cri despre blândețe, despre toleranță, despre nevoia de a nu frânge visuri și speranțe, despre îngăduință și iertare... și acceptare a realității. Nu știu dacă am convins-o, de fapt, nici nu cred c-am vrut, ci doar să mă conving pe mine că am făcut bine ce-mi tot reproșez de câteva zile.
Și, ce-mi reproșez? Că am repetat o greșală, de a fi răspuns cu blândețe și îngăduință unui tip de comportament cel puțin ofensator, dacă nu intolerabil de-a binelea pentru toate persoanele care n-au instinct de ”mama răniților”, cum îmi spun mie toate prietenele mele. De-a fi repetat același tip de greșeală, cu același om, sperând, absolut nerealist, de fapt, ca, de data asta, să fie altfel de cum a fost până acum.
Tolerezi un comportament suspect, semne ale maladivului, ale acelui tip de neregulă care bate la ochi oamenilor mai puțin răbdători, care conștientizează că nu trebuie să te pui la dispoziția oricui egoist, căci bunătatea se întoarce împotriva ta în lumea asta fără nimic sfânt. Zici tuturor că nu se poate să nu existe și părți bune la persoanele respective, dar nu le-au observat ei... și pentru un gest frumos ești în stare să faci abstracție de toate celelalte, sute, inelegante, ca să nu zic mitocănești, egoiste, jenante... pe care tu nici măcar nu te-ai putut imagina făcându-le, darmite să le și faci!...
Rezultatul e delicios, ca întotdeauna: te pui la dispoziția celuilalt, sperând că el va observa, va aprecia, se va schimba pentru tine, de dragul tău, care te porți frumos, cât poți tu de frumos și ...evident, cum altfel?, te face praf! Nici gând să se schimbe, el e egal sieși, face tot ca el, cum a învățat, cum i se pare lui că ar fi normal, sensibil doar la propriile interese, nevoi, obsesii bolnăvicioase ș.a.m.d.... Și, cine-i vinovat? El? Nu, că el s-a arătat cum e, tu n-ai vrut să-l vezi așa, ci l-ai înfrumusețat după chipul dorințelor tale, după imaginea pe care ți-o faci în sufletul tău despre el, după cum ai vrea să fie, nu cum este... Victimă a propriilor tale mistificări, de la cine vrei consolare? Nici n-o meriți, de fapt, dacă e să privim lucrurile cu cinismul necesar în atare situație.
Acum, pe seară, mi-am dat seama că blândețea mea a fost mereu prost înțeleasă și luată drept naivitate de multe persoane, oameni apropiați care, sub masca prieteniei, amabilității, au căutat doar urmărirea unor scopuri extrem de mărginite, care întrec, de departe, orice posibilitate a imaginației mele, îndeobște destul de bogată... Poate așa este... Nici nu mai știu, nu mai știu... suntem plini de contraste, avem în noi de toate, suntem o sumă de nenorociri și, uneori, sublim și generozitate...
Den zice că dominanta e importantă, și ceea ce sare în ochi tuturor, ceea ce e general acceptat de majoritate... Aseară am contrazis-o, în virtutea aceleiași metehne mai vechi, de a găsi tuturor motive mai mult sau mai puțin plauzibile, de a căuta explicații, de a încerca să găsesc scuze chiar și gesturilor evident ticăloase, în afara oricărei discuții, în afara oricăror dubii... Prietena mea îmi spune că asta-i încăpățânare, de fapt, și tind să ajung să-i dau dreptate...
Cine-știe, cine mai știe?... Poate are dreptate ea, trebuie să aibă, căci se pare că realitatea o confirmă... Dar, of, ce greu e să accept asta în sufletul meu! Nu încetează oamenii să mă uimească, nu încetează să mă consterneze faptul că nu evoluăm, ca specie, deloc!!! Și că nu contează câți ani ai sau câte școli, toate sunt nimic în fața aluatului din care e construt fiecare din noi: aur curat sau tinchea... se vede al naibii de bine, indiferent cât l-ai măslui, cât l-ai spoi, cât l-ai cosmetiza...
Trăiesc experiențe aproape incredibile până mai ieri, căci nu credeam că voi fi pusă în situația de a asista la spectacolul lamentabil al unei ființei umane de altfel dragi, dar incapabile să-și asume ceea ce este, ceea ce simte, spectacol la care nu știu cum să reacționez, atât mi-e de jenă mie de jena care ar trebui s-o simtă celălat... Doamne, eu pentru a mia parte din asemenea realități aș muri de rușine, aș simți că se dărâmă lumea, că-mi fuge pământul de sub picioare, că m-am compromis definitiv, iremediabil în fața celorlalți...
Dar realizez că doar din vina mea, căci eu, cu blândețea mea niciodată autoimpusă, ci mai degrabă naturală, ca respirația sau ca primă reacție în fața lucrurilor și oamenilor, las calea liberă tuturor relelor pe care, apoi, tot eu le acuz, căci sunt devastatoare. Uit mereu că nu trebuie să tratez oamenii la fel, căci nu sunt toți la fel... sau, cel puțin, fără a mă supraaprecia deloc, că nu sunt ca mine...
Uit mereu sau ignor asta și plătesc cu surprize care, de fapt, n-ar trebui să fie deloc surprize, căci sunt previzibile, chiar și de către cea mai mediocră inteligență. Oi fi idioată, cine-știe? Să se găsească odată cineva să-mi spună și mie, să mă dumiresc!
Dar eu sunt aia care zice și crede că lumea are nevoie de blândețe și îngăduință, căci e prea puțină între oameni. Și acționează în virtutea acestei credințe, nu doar o zice.
Da, dar nu ți-o lua asupra ta și pe-această povară, căci nu ajungi nicăieri, nu rezolvi, oricum, nimic, zice Mona, prietena mea. Ba, mai mult, chiar imi spune că pot s-o fac, după obiceiul meu exasperant, dar mă avertizează la ce să mă aștept.
Și ea are dreptate, numai eu n-am... eu, care n-am înțeles nici până acum că propria valoare nu ți-o dă confirmarea și acceptarea celorlalți, ci e-n inima ta, te naști cu ea și, ca o toantă, nu vrei s-o scoți la iveală, ci o ignori, în ciuda educației dobândite în lungi ani de școli și lecturi și-a experienței de viață date de fatidicul 38, pe care te lauzi c-ai acumulat-o
De fapt, nu ai crescut emoțional deloc, n-ai evoluat deloc, de la fetița cu ochi mari, care punea la suflet fiecare vorbă rostită cu inconștiență de voci iresponsabile și ignorante, inconștiente, inconștiente că lipsa blândeții lor te vor face femeia nesigură și plină de întrebări și de scrupule, care ești azi...
Mă rog, mai e și povestea cu autoeducația, cu voința... dar cine-a zis că nu-mi văd propriile greșeli, că nu mi le înțeleg, că nu mi le asum? Blândețea e doar atitudinea față de lume, mie-mi aplic altfel de tratamente...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu