Romeo fără Julieta

Tragedia shakespeariană a fost banalizată până la extrem și redusă la clișee în nenumărate moduri. Toată lumea s-a referit la perechile de îndrăgostiți ca la o reiterare a cuplului Romeo și Julieta, deși rareori iubirile reale au avut și vor avea vreodată atâta intensitate sau atâta poezie în viața de zi cu zi. Și poate nici n-ar fi bine, căci îndrăgostiții lui Shakespeare sunt niște erotomaniaci, ființe neverosimile, atât de excepțională e capacitatea lor de a iubi și a se dedica unul altuia, de a se împotrivi ideii de a trăi unul fără celălalt, încât destinul tragic este, dacă pot să spun așa, previzibil, ba chiar necesar. Necesar pentru noi, cei care avem nevoie ca ideea de iubire să rămână intangibilă și absolută. Cei care avem nevoie de visuri frumoase în care să credem, ca să ne dăm curaj să visăm mai departe. 

Cred că și din acest motiv tragedia are caracter exemplar, căci Shakespeare, probabil, zic eu ca profana, și-a propus să ne dea modele de simțit, să recreeze lumea emoțiilor omeneșți, vorba ”vărului” său mai neaoș, Marin Sorescu.  :)

Nu e cazul să fac eu analiza aici, nici nu mă interesează, povestea s-a scris demult în inima mea într-un fel și nu reușesc niciodată să vorbesc despre ea fără emoții... 

De câțiva ani, predau la clasa a noua, ca text suport ilustrativ pentru tema iubirii, Romeo și Julieta, încercând să-i familiarizez pe copii cu ideea de iubire pasiune mistuitoare. Am întotdeauna senzația că nu sunt suficient de explicită, că nu sunt capabilă să-i fac să înțeleagă așa cum aș vrea eu esența textului, frumusețea lui, a poveștii... poate pentru că iubirea niciodată nu poate fi explicată nimănui în cuvinte suficient de capabile să-i exprime deplinătatea și miracolul. 

Am văzut multe ecranizări și dramatizări ale piesei. Cred, ca toată lumea, că splendidă este ecranizarea lui Zeffirelli din 1968 sau '69, dar asta e mai puțin important, căci gusturile sunt o chestiune așa de subiectivă, încât ar fi o adevărată prostie să mai fie discutate sau disputate. 

Am văzut spectacolul de operă cu Romeo și Julieta lui Gounoud, în care superba Leontina Văduva face o Julietă convingătoare și fermecătoare, lângă un destul de tânăr și sonor Roberto Alagna și mi-a plăcut tare mult, cum altfel să nu-mi fi plăcut?, căci realizarea este excepțională. 

Recunosc însă, că muzica italiană este superioară ca intensitate de redare a subtilităților sau tragismului unor trăiri, și Romeo și Julieta lui Zandonai e un exemplu tare bun pentru asta.
Niciodată nu mi s-a părut că disperarea lui Romeo când o descoperă pe Julieta lui adorată dormind ceea ce părea a fi somnul cel veșnic, nu m-a impresionat mai mult decât când am auzit-o redată de tenorul german Jonas Kaufmann, într-o arie celebră, din opera lui Riccardo Zandonai.
Dacă n-ai auzit niciodată disperarea celui care-și pierde ființa iubită pentru totdeauna, dacă nu credeai că știi cum sună durerea, atunci trebuie să-l asculți pe Kaufmann cântând ”Giulietta, son io, io, non mi vedi?/ Io che non piango più, io che t’imploro”... Nimic mai cutremurător, mai înduioșător și mai convingător din punct de vedere artistic, zic eu, deși totdeauna m-am temut de folosirea unor clișee sau a unor judecăți de valoare absolută, precum cel mai bun, cel mai  mare etc., dar nu se poate să rămâi la fel după ce asculți aria asta cântată transpus, ca și când tenorul ar fi Romeo însuși, ca și cum ar simți ce-a simțit Romeo, deși, sunt sigură, asta nimeni n-o poate face prea lesne.

Cum sunt eu, cercetătoare din fire - ca să nu zic de-a dreptul sceptică - am ascultat-o în mai multe variante de interpretare, ca să mă pot delecta și cu alte nuanțe, dar sufletește nicio alta nu m-a convins, așa că rămân fidelă mie și... lui Kaufmann, desigur. O iubire mai veche nu se abandonează așa, cu una cu două...
De la muzica sublimă am revenit, destul de brutal, cu picioarele pe solul profan al realității. Patetismul interpretării m-a făcut să mă gândesc că, până la urmă, în paleta de simțăminte din dotarea cu care vin pe lume și semenii noștri, bărbații, trebuie că există și acestea: duioșie, tandrețe, sensibilitate etc... Acestea, da, da, doamnelor, acestea desuete și neverosimile, pe care noi, femeile moderne, cică, considerăm că le deținem a priori... Obișnuite să-i tratăm, în urma unor dezamăgiri mai mari sau mai mici, pe toți bărbații la fel, ca pe niște ființe rudimentare, inferioare nouă, care, vezi, domnule, suntem mai cu moț, zicem că n-ar fi capabili să le simtă.
Ba, mai mult, ca să susțină un feminism absurd și jalnic, au apărut și studii, ale nu știu căror cercetători cu patalama, care zic c-am fi genetic și ca structură psihologică diferiți, femeile și bărbații. Prin urmare, ei sunt niște handicapați, noi niște zâne!... Mhmmm!... Concluzie regretabilă și pripită, trasă deseori de femei nefericite, care se supără pe toată umanitatea din cauza nefericirii lor. Femei frustrate și nemulțumite de propria imagine din oglindă, care, din cauza vreunui idiot, ajung să pună etichete tuturor, ca borcanelor de zacuscă, și să-și caute astfel o slabă și insuficientă consolare, cum că nu au fost ele de vină, că noi, femeile, suntem bune, ”ei e răi, și nenorociți, și proști și toți la fel, fir-ar ei ai naibii să fie!”... 

Om fi, nu zic nu, om fi și bune, și oneste, și sensibile și om avea, de multe ori, dreptate să-i denigrăm, să-i judecăm, să ne supărăm pe insensibilitatea lor, pe lipsa de atenție cu care ne ”tratează” uneori și ne fac să suferim.
E drept că, de cele mai multe ori, femeile sunt cele care suferă mai eroic, mai consistent, mai durabil, am mai spus-o și-o mai spun, dar nu se poate ca rezervele de sensibilitate să le fi dat Dumnezeu doar descendentelor Evei, să rămână apanajul lor exclusiv! 

Sigur, urmașii lui Adam, obișnuiți din preistorie să nu se smiorcăie prea mult, ci să-și ia jucăriile și să pornească la vânătoare de ciute cu patru sau... două picioare, ca să-și satisfacă instinctul atavic, nu au lăsat prea mult să se vadă c-ar fi capabili și de atare sensibilități. Și-apoi, educația de secole, făcută tot de noi, femeile mame, din instinctul și mai atavic de protecție, le bagă-n cap că sunt bărbați și că ei, vezi bine, nu trebuie să se arate slabi, că nu trebuie să arate că suferă niciodată, ca să nu râdă lumea de ei... Așa că ei să facă bine să se ”trezească” și să se consoleze rapid... etc., etc.... știe toată lumea cum și-n ce fel, n-are rost să insist! 

Feminismul modern obișnuiește să vadă bărbatul ca pe un scelerat, o mașină de făcut sex, un fel de Don Juan fără inimă, gata mereu de noi cuceriri pentru cine știe ce palmares mai mult sau mai puțin real, incapabil de a se dedica unei fuste, adică genetic construit să nu fie monogam. În linii generale, comportamentul masculin din societatea consumistă și grăbită în care trăim confirmă regula.
Căci, așa este, ființa umană a cam renunțat de ceva secole să mai fie monogamă. Femeile sunt consumate de către consumatorii bărbați, iar această stare de lucruri este general acceptată de către ambele tabere de când lumea, iar femeile, demult, se conștientizează cu mai mult sau mai puțin stoicism, un produs la ofertă, cu termen de garanție limitat, amenințat de concurență... Statisticile spun ceva de o realitate inflaționistă, circa 5 Juliete pe capul unui singur Romeo...
Cinismul este inevitabil, iar analiza devine deloc măgulitoare, atât pentru unii, cât și pentru alții. Și? Ce-oi mai fi vrând? îmi spune îngerul negru de pe umărul stâng, doar nu inventezi tu roata, acum!...
Dar, mă gândesc, nu cumva comportamentul masculilor contemporani e dictat și el de circumstanțe exterioare și condiționat, cumva, de o serie de factori din care femeile sunt, de foarte multe ori, unul hotărâtor? 

De cele mai multe ori, femeile ”se aleg” cu câte un bărbat care vine deja influențat, ca experiență și mod de comportament, de altele, cu care-au relaționat înaintea lor și ele trebuie să se adapteze acestei evidențe care este indenegabilă. Uneori, destul de des - de fapt, de cele mai multe ori - nu prea reușesc să mai schimbe nimic în omul de care se leagă afectiv, căci ”răul” pe care-l acuză e... deja făcut... Nu pot decât să-l accepte și să-l iubească așa cum e sau să renunțe. Ca la loterie, cum ziceau bunicele, pe vremuri...
Unele, cel mult se prefac că se adaptează și o fac numai ca nu cumva alte femei, mai norocoase sau mai ipocrite, să le plângă de milă că nu reușesc să țină lângă ele un bărbat și să le creadă mai prejos!  ”Uite, amărâta aia, n-a fost în stare să-și țină prostul acasă! I l-a luat xuleasca, a fost  mai șmecheră!” Comportament infantil, desigur, dar care ne mai dă iluzia că facem ceva, că luptăm, că putem schimba ceva...  Ce de prostii suntem în stare să facem pentru ei din cauza... tot a noastră, de fapt!
De câte ori nu rămânem lângă un individ pe care-l disprețuim, în realitate, și cu care nu ne potrivim, doar din dorința de a le arăta noi lor... unora? Doar pentru a nu-l ceda pe individul nepotrivit unei alte femei care, poate, are șansa de-a face din el un Romeo veritabil sau care, în asigurarea nevoilor ei,  diferite, desigur!, se mulțumește cu caricatura de Romeo care e el... 

Ne e mai ușor nouă, femeilor, să condamnăm, să găsim scuze, să-i ”porcim” pe ei ca să ne mai ușurăm năduful...  Ne e la îndemână, mai ales în clipele de furie, de slăbiciune...
Dar, nu cumva ne ascundem incapacitatea de a determina, într-un bărbat obișnuit să se conformeze unor cutume, apariția deja prototipicului Romeo, dar atât de doritului, în ascunsul inimii, de fiecare dintre noi, de ce să n-o recunoaștem cu sinceritate? 

Nu toți bărbații au puterea de a iubi a lui Romeo, nu toți sunt nobili, generoși, nu toți au suficientă sensibilitate, generozitate și alte calități necesare lui Romeo cel ideal, așa cum l-o fi visând imaginația înfierbântată a atâtor dudui.  Din... binecuvântate pricini, ca să zic așa, ce rost are să mai despic firul în patru?  Dar nici noi nu suntem, din tot atâtea diverse și multilaterale motivații, mereu Juliete... 

Cred însă, în adâncul sufletului, că în fiecare bărbat zace un Romeo nedescoperit poate niciodată... Un Romeo care, ca și Don Quijote pentru Dulcineea, este gata să-și dea inima din piept și să-și depună, la picioarele Femeii cu majuscule, armele. Un Romeo care să se închine unei femei ideale, minunate, perfecte, care să-i facă să se simtă buni, perfecți, ideali, cum or fi vrând și ei să fie. Sau, poate, de-ajuns...
Probabil, veți râde, un smintit! Da, un ”Romeo” ridicol, desuet, lamentabil și indezirabil, de fapt, în viața de toate zilele, de doamnele și domnișoarele care se ghidează după dictonul: ”fii realistă, fată!” Căci în viața reală, mai toate femeile se bat cu pumnii în piept că-și doresc bărbați care să emane masculinitate, putere, sigurnață bla-bla-bla... și câte și mai câte la impresia artistică... Nu mai dau doi bani pe pe originalitate, pe sensibilitate, pe sinceritate în sentimente dacă nu e dublată, opțional, de altele...
Serios, cine și-ar mai putea imagina un bărbat care plânge din dragoste și suferă melancolic din pricina unei Juliete năzuroase, fără să râdă de el? Ba, mai mult, fără să-l încurajeze, cum că-i lumea plină de femei, să-și caute o alta, că nu s-a sfârșit pământul?... Nu-i așa? Nu cumva o facem? Ba da, să recunoaștem cu sinceritate!
Cred că, din dorința de a fi egale cu bărbații, femeile au uitat să mai fie Juliete. Sunt dispuse să-și asume aproape orice rol, pot fi oricum: puternice, Cosânzene, top-modele, femei fatale, amante, soții, Penelope, femei moderne,  iubite nonconformiste, orice... Mai puțin Juliete, că nu se mai poartă... 

Giulietta, son io, io, non mi vedi?

Io che non piango più, io che t’imploro,

io che vengo a cader morto ai tuoi piedi

perchè beato e disperato moro

senza di te, anima mia. Così, Giulietta.

Ma le fredde mani or sui capelli tuoi voglio posare,

voglio posare un cor sopra il tuo core

e la bocca che il pianto ha lacerato,

vuol la tua bocca, la tua bocca, amore.

Ah! Come, dimmi, ti potrò invocare,

con quale nome più soave santo?

Ah! Come, dimmi, ti saprò destare,

con qual grido, con qual dolce pianto,

con quale ardente bacio, anima mia?

Giulietta mia, Giulietta mia, Giulietta!

Oh! morta! morta! Dannato me!

Son io, son io, Romeo... ohimè!