Pe dinafară

Afară, o căldură ucigătoare. Am fost nevoită să merg câțiva pași pe stradă, să rezolv ceva probleme și-am simțit că mă topesc și că mi se pârjolesc umerii goi- o alegere vestimentară neinspirată, dar orice fel de haine îmi par o deja povară. 

M-am întors în casa prea călduroasă și ea, cu o senzație de pustiu sufletesc pe care-o știu prea bine, de ani... Parcă port în suflet toată tristețea lumii. Așa, fără niciun motiv, fără să se fi întâmplat nimic deosebit... Doar ziua asta de vară în care te simți altfel, pe dinafara tuturor normalităților...
E singurătatea, mi-am zis, o să treacă!
Nu trece... Nu trece cu nimic... nu azi, nu acum.
Am terminat încă o carte, am început alta... Mi-e dor de verde, și de munte, și de oameni care-mi plac și de râs zbanghiu, cum n-am mai râs de muuult... cu foamea unei respirații după ce ți-ai ținut mult timp răsuflarea... 

Îmi fac prea multe griji pentru toate, am prea multe gânduri în cap și simt că-mi plesnesc tâmplele de tensiunea inutilității și intensității lor. Sunt gânduri și reziduuri de tristețe pe care nu le poți spune nimănui, căci în fața oamenilor trebuie să ”faci frumos”, să pari în regulă, să nu plictisești pe nimeni cu ale tale, să rămâi discret și tăcut, ba chiar și să zâmbești, ca și când ai fi ok. Orice tristețe de pe lume se vindecă prin iubire și atenție din partea altor ființe umane, dar astea-s un lux pe care se pare că nu mi-l permit. Mă obișnuisem demult cu neiubirea, cu singurătatea, cu dimineți și zile întregi doar cu mine însămi, singura certitudine. De ce naiba o fi durând azi așa? 

O să treacă, or să treacă toate, îmi zic... și dacă-mi zic suficient de mult și de des, poate c-o să și încep să cred. Cică și creierul poate fi mințit cu perseverență, doar n-o fi al meu mai cu moț decât altele! 

Încep o carte nouă, poate-poate... Azi, Rilke, singurul său roman. Mă credeam mai deșteaptă, dar constat că sunt încă proastă, încă neștiutoare, că am încă atât de multe cărți de citit, atât de multe lucruri și de idei de aflat, încât ar fi o prostie să-mi mai pierd încă alte ore cu ochii pe fereastră, privind în gol sau torcând aceleași certitudini triste ale ființei mele. Hai, inimă, curaj! Ce dacă nu-i e nimănui dor de tine? Ei, oi trăi și-așa, nu se face gaură-n cer, cum zicea mamaie, cu înțelepciunea ei țărănească, autentică.
Problema ta azi e că simți că treci, că trece timpul tău inutil și ți-e frică de asta, cum zice Rilke, ”ca viața ta să treacă și să nu fie legată de nimic, asemenea unui ceas uitat într-o cameră goală”...

Azi Adi, colegul meu, văzând că nu-i dau nicio veste, că nu mă laud, așa cum face toată lumea, c-aș pleca în vreun concediu, la vreo mare sau cine-știe pe unde, îmi zicea că speră să nu rămân veșnic singură, că nu e bine pe viitor. I-am zâmbit amuzată și-am zis c-om vedea. Ce era să-i spun? Parcă viitorul este ceva pe care să-l poți avea sub controlul tău vreo clipă!... Nu suntem siguri nici de secunda următoare, dar de ziua de mâine... 

Mâine va veni, dacă va vrea Dumnezeu și va aduce ... ce va trebui. Poți doar s-o visezi pe mâine, abia când ea nu va mai fi mâine, ci un alt azi, poți s-o atingi, s-o trăiești...

Ziua de azi e mai grea, dar sigur nu va fi veșnică- nici ea, nici amărăciunea asta de femeie bătrână, cu care mi-am îmbrăcat azi sufletul și care nu mi se potrivește ... nici cu părul meu blond, nici cu cearceafurile mele imaculate în care mă topesc de căldură, nici cu parfumul de patchiulii de pe pernă și de la încheietura brațului stâng... 

Mâine-mi voi pune rochița mea cu toate florile verii ș-oi zâmbi... și-om vedea noi... nu-i așa? 

Mâine poate mă voi duce la mama... și-mi va face cornulețe cu gem, pudrate cu muuuult zahăr, și se va bucura că mă vede, cu lacrimi în ochi, căci tot ea este singura ființă de pe lume căreia-i este dor de mine, și mă va răsfăța ca-n vremurile când eram numai copil la părinți și nu știam de lacrimi... și ziua asta va fi doar un vis urât, din cauza căldurii chinuitoare și-a singurătății care cântărește mai greu azi decât de obicei. 

Îmi șterg lacrimile de Zoe care-a uitat să fie bărbată și mă aplec peste carte, m-așteaptă răbdătoare și bună.