Bucuria muzicii -Aida Rom 27.02.15 - Pappano, Harteros, Kaufmann, Semenchuk, Tézier

Am stat toată ziua ca pe ace, fără să-mi pot găsi liniștea. Am făcut naveta între pat și bucătărie, m-am învârtit prin spațiul infim al garsonierei mele, ca într-o colivie. Afară ploaie, vreme incertă, în suflet emoții pentru elevii mei , care mâine vor da examenul de bacalaureat la limba și literatura română, pe care-i știu emoționați și speriați. 

N-am putut să citesc un rând, mi-au zburat, pur și simplu, literele pe pagina cărții, nici cu mama n-am avut răbdare să vorbesc mai mult de două minute. 

Am prins cam jumătate din Ivanhoe, cel din 1952, văzut și revăzut de multe ori, cu multe stele în distribuție, în ciuda aversiunii mele de a mă uita la un film început, chiar dacă l-am mai văzut de câteva ori până atunci. Am revăzut-o pe iubita mea Joan Fontaine, o lady Rowena blondă și melancolică, pe Elizabeth Taylor tânără, într-o Rebeccă picturală, m-am desfătat cu o poveste eroică și clasică, să uit de vremea de afară și de neliniști. Și de gânduri care nu-mi dau pace...

Apoi, pentru că tot a fost ziua poveștilor eroice, am văzut pe Mezzo, cu intermitențe, căci a trebuit să răspund unor telefoane, o transmisiune de la Paris a Aidei lui Verdi. Somptuoasă, o combinație de modern și tradițional, acțiunea mutată un pic în alte timpuri, cu mult auriu și voci bune.
M-a nedumerit un pic combinația de regi egipteni și straie preoțești catolice, statuete cu însemnele creștine, cruci înflăcărate și discursul păgân, plus manechinele de plastic îngrămădite unele peste altele, spânzurate pe scenă sau aruncate pe trepte cam âi fiecare act, dar n-am avut prea multă vreme să zăbovesc asupra detaliilor, din pricina muzicii foarte bine cântate și a schimbărilor destul de dese de decor... Mi-a plăcut pasiunea lui Amneris, mi-a plăcut patosul aproape cast al Oksanei Dyka, augmentat de fâlfâirea din imensele gene false și de negrul vestimentației. 

Argentinianul Marcelo Álvarez mi s-a părut un Radames convingător și melodios, în ciuda masivității sale, care mie nu-mi este pe plac. Celeste Aida a sunat un pic cam chinuită, cu mare efort cântată sau poate așa mi s-a părut mie după ce-am auzit-o cântată dumnezeiește de Kaufmann. După Kaufmann, nimic nu mai poate suna la fel, zice Den- și bine zice! 

Finalul operei, nemaipomenit de frumos și sfâșietor de trist, muzica splendidă m-au emoționat nespus. Dulcele adio de la lume, pe care și-l iau îndrăgostiții în capcana mormântului, pregătirea lor de a accepta moartea împreună, sacrificiul Aidei, care, în locul vieții fără iubitul ei, acceptă să moară alături de el, nu pot decât să te emoționeze până la lacrimi. Muzica divină a lui Verdi!...
O operă splendidă, care învinge, glorioasă, timpurile, un balsam pentru suflet... 

Acum, pe Național Geografic sunt imagini cu niște păsări albastre, într-un fel de deltă din spatele căreia se profilează romantic Veneția, cu păsări albe care înghit peștișori, cu vapoare care se plimbă pe o apă albastră și înspumată... 

O lume frumoasă, o amestecătură de abject și sublim, bucăți de cer și de iad...

Cu căștile în urechi, ca să nu deranjez vecinii, ascult finalul splendid al Aidei, interpretat în concert, anul acesta, la Roma, de Jonas Kaufmann și Anja Harteros. Am revenit la finalul operei, am revenit la Kaufmann, care e de neuitat. Vocea lui sensibilă și dulce eternizează un Radames convingător, îndrăgostit de frumusețea Aidei, de dorul căreia suspină în mormântul care-l înghite de viu... 

Mi-e și ciudă pe mine, uneori, că-s așa... Mă gândesc că vecinilor mei nu le pasă dacă deranjează pe cineva niciodată, căci băiatul vecinei de la șase joacă fotbal în casă, izbind mingea de podea și zguduindu-mi plafonul, vecina, însăși, țopăie în fiecare dimineață cu tocurile pe gresie, la șapte fără un sfert, trezindu-mă obligatoriu, că vecinei de palier îi duduia mașina de spălat rufe azi noapte la douăsprezece, exact peste nervii mei de insomniacă, iar minunatului de vecin de la patru îi cântă țiganii până la ore târzii din noapte, cu decibelii la maximum... 

Ce rău le-ar putea face muzica splendidă? Poate i-ar mai sensibiliza, dar... e un dar prea frumos, pe care nu mă îndur să li-l fac, n-ar avea cu ce să-l aprecieze... Îți trebuie și pentru muzică un fel de suflet dintr-o plămadă care se găsește mai rar într-un bloc cu locatari care își aruncă gunoiul direct de pe geam, de la etajul șapte... 

Și-apoi, și iubirea pentru muzică e tot un fel de dragoste intimă, pe care nu merită s-o întinzi pe gard, cum bine zicea deunăzi maestrul Dorel Vișan, ca pe rufe, ci s-o ții doar pentru tine, într-o discreție reverențioasă, ca un fel de cuminecătură în zi de duminică a sufletului...