Mă gândeam că azi mi-au sosit cărțile comandate, că am avut o bucurie ca de copil la gândul că le voi citi, că le voi răsfoi, că-mi voi face, obligatoriu, vreme să mă simt bine cu ele. Datorită lor, căci sunt ceea ce sunt și datorită lor, dragile mele cărți, iubitele mele cărți! Cu miros de cerneală, cu pagini foșnitoare și scrise mărunt, pe hârtie de toate felurile, pe care ochii mei s-au plecat în zile și nopți de fericită tinerețe.
Când am plecat din casa în care-am locuit vremelnic, nu mi-am dorit să iau cu mine decât cărțile. Mereu mi-am spus că la ele n-aș renunța niciodată, orice-ar fi! N-aș putea să-mi imaginez o lume fără cărți, așa cum n-aș putea să povestesc vreodată bucuria nebună pe care-o aveam când mi le cumpăram sau mi le aduceam lângă mine în copilăria și adolescența mea. Cred, cu tărie, că un om fără cărți, care să nu fi descoperit această plăcere incomparabilă a cititului este un om sărac, sărac de tot sufletește, de care nu poate să-mi fie decât milă. Nu cu superioritate, ci cu o profundă milă, ca mila față de omul care nu cunoaște bucuria iubirii dintr-o familie, bucuria de-a primi lumină în noaptea Învierii și-a spune, cu tot sufletul, așa cum spuneam când eram adolescentă: Adevărat a înviat Hristos!
Cele mai depline și mai scumpe bucurii le am din biserică și din preajma cărților. Sunt constantele vieții mele fericite, din perioada pe care o voi numi mereu fericită, pe care am trăit-o cu naivitate, idealizând, visând, dar frumos și curat, așa cum doar în adolescență și copilărie o poți face.
Le-am povestit azi copiilor cum iubeam Medelenii lui Teodoreanu, de câte ori am citit-o, cum o știam pe dinafară, pagini întregi, cum am pătat cu lacrimi paginile în care murea Olguța sau cum am recitit de atâtea ori Cei trei muschetari ai lui Dumas. Probabil că n-au înțeles, nici nu știu dacă tot ceea ce le spunem copiilor le spunem pentru a-i convinge sau poate că nu putem altfel, este modul nostru de a fi?... Mi-aș dori să-i fac să citească, să iubească să citească, să le fie dragi cărțile așa cum mi-au fost mie, să fie buni și frumoși... Mi-aș dori, dar cine nu și-ar dori, dintre noi, oamenii care suntem vremelnic la catedră? Sunt convinsă că toți!
Nu ne reușește, de multe ori nu ne reușește... Probabil că nici profesorilor noștri nu le-a reușit mereu... Dar azi, dacă scriu și dacă citesc cred că trebuie să le mulțumesc și lor, profesorilor pe care i-am iubit și respectat, fără a mă gândi măcar o clipă că aveam să le urmez... Le mulțumesc cu adevărat și pentru toate.
Buna Camelia, am avut o intrebare pentru tine, dar nu stiu cum sa iau legatura cu tine. Am vrut sa-ti trimit un mesaj prin email, dar n-am reusit sa-ti gasesc adresa. Sper ca vei putea primi mesajul acesta pe blogul tau, si ca-mi poti raspunde.
RăspundețiȘtergerePe curand,
Alex