Am visat că-mi scriai și că-mi spuneai acolo ce trebuia să știu, am visat că-mi scriai ca Eminescu Veronicăi, pe hârtie îngălbenită de vremuri, cu slove pe care abia le puteam descifra...

Am visat că-mi scriai, că te gândeai la mine și la sufletul meu în mută și blândă așteptare, am visat doar, căci dimineața a venit cu soare-n fereste și m-am trezit ostenită și bolnavă, fără să-mi mai amintesc niciunul dintre cuvintele pe care le citeam în vis...

Am visat...

Visez mereu, cu ochii deschiși, te visez fără să mă pot opri și fără să pot să-mi scot din suflet nevoia de-a te avea, măcar așa, lângă mine.

Idealizăm, liric, toate vorbele, toate gesturile, toate zâmbetele și toate cele ce sunt ale omului drag, fără să ne putem opri doza de copilărie din noi, pe care-o ducem prin viață dezastruos de ridicol și de neconstructiv.

Trăiesc de când mă știu printre visuri, printre idealizările unui om pe care niciodată nu-l am al sufletului meu pe deplin și nu mă pot vindeca de asta, deși absolut toată lumea spune că e o catastrofă de atitudine pe care pot s-o am. Visez mereu, proiectez mereu în minte imagini după cum ar vrea sufletul meu desuet și infantil și simt că realitatea e mereu alta decât ar trebui să fie. Poate că e așa cum trebuie să fie, poate că eu greșesc la nesfârșit și nu fac niciodată ce trebuie... Nu mai știu, nimic nu mai știu...

Doar aștept, cuminte, deznădăjduită și cu lacrimi să se întâmple o minune. Și minunea întârzie sau, dacă totuși se-ntâmplă, ceva ca un ghinion absolut sau doar prostia și neputința mea transformă totul, totul într-un mare eșec, caricaturizând tot ce am mai frumos, tot ce vreau să fie mai frumos...  Mereu sunt incapabilă, în fața oamenilor dragi să exprim exact ce simt, ce vreau, ce gândesc, ce visez și totul îmi iese prost. Fac praf orice bucurie, distrug orice se înfiripă, îmi sabotez orice șansă, fie ea oricât de plăpândă... Fără să vreau, parcă ceva mai presus decât mine își râde de mine, căci fac nu ce vreau, ci exact ceea ce nu vreau... Rămân umilită, fără putere să mă apăr, rușinată și scârbită de mine, ca și cum ar fi în mine însămi un străin vrăjmaș, care arată doar neputința și slăbiciunile din mine, ca oricine să fugă, să fugă dezgustat și dezamăgit...  Și asta doare crunt, dezarmează și destramă, îngenuchează, ca să nu te mai poți ridica din nou, pentru cine-știe câtă amară vreme...

Nu știu decât că se apropie o altă noapte- lungă, o simt- chinuindu-mă să pot adormi, să pot uita, să nu mă mai gândesc la nimic, să nu mai... să nu  mai...

Am visat că-mi scriai și-mi spuneai... nu mai știu ce-mi spuneai, poate că nu mă visezi, că nu vrei sau nu poți să mă visezi, să mă gândești, să mă aștepți... Am visat că-mi scriai și visul meu a fost așa de real, mai real decât realitatea însăși, cum nu e realitatea însăși...

Zadarnic...