visuri de zi

M-am trezit în zgomotele copiilor vecinilor: cel de sus și-a adus un prieten și aleargă împreună prin cei câțiva metri pătrați ai garsonierei, jucându-se și strigând cu chiote ”foc și gheață”, cea de alături plânge, cred...
De fapt, fetița de-alături plânge mereu, pânge când se ceartă cu taică-său, când se ceartă cu mamă-sa, am ajuns s-o recunosc după plâns... :) E o fetiță în clasa I, cred, plăcută, buclată, politicoasă și zâmbăreață, care are un bichon alb. Băiețelul vecinei de la 6 e în clasa a IV-a și e fotbalist - o știu din declarațiile mamei și din zgomotele mingei bătute peste tot, demonstrativ, în special seara, după ora 10. Cam atât știu despre copiii vecinilor- nici nu vreau să știu mai multe, e suficient că-i aud mereu.

E duminică frumoasă, caldă, lumea trăiește cum poate, în cutiile supraetajate dintr-un oraș de provincie și pretutindeni, cred... 

Undeva poate oamenii râd, se caută, se ceartă, își împărtășesc unii altora experiențe, amintiri, sentimente, gânduri, frustrări, dorințe, se îmbrățișează, viețuiesc... Altundeva e marea, neliniștită ca și viața oamenilor, altundeva e muntele, alb, înzăpezit și imperturbabil...
E soare blând, primăvăratic parcă, după atâtea zile de ger năprasnic și neprietenos.
Am un chef nebun de plecat departe, de evitat obligații profesionale- ceea ce și fac, oricum- de strâns în brațe oameni dragi. DRAGI, FOARTE DRAGI. Care lipsesc și vor lipsi, probabil, foarte multă vreme. Mi-e frică să spun totdeauna, nu vreau să-l gândesc pe totdeauna...   Ce-i totdeauna? Moartea, când înseamnă absența celor dragi...

Mi-am scris pe oglinda din baie : SUNT FERICITĂ! și privesc așa, neghioabă, literele verzi de pe post-itul roz și mă minunez de nerozia afirmației și, în același timp, de adevărul ei absolut.

Ți-am spus că sunt fericită? Cred că da. De fapt, cred că ți-am și explicat că percep aceasta doar raportându-mă la trecut și la vremuri de cruntă nefericire. Probabil că, prin comparație cu toate acele amărăciuni pe care nu le-am putut uita, am toate motivele să mă consider așa. Când se schimbă sistemul de referință apar problemele... 

Am unghii vopsite, mâini singure și ochi la fel. Am întrebări al căror răspuns îl cunosc, dar nu-l pot schimba.

E târziu și nu pot face nimic în acest sens. Greșelile nu mai pot fi reparate, doar acceptate și asumate. E 14 și 14 minute, o oră-n marele ocean de timp și atât. Timpul, dac-ar deveni dintr-o dată solid, ar fixa ceasul acesta ca un cristal liliachiu, având consistența celor două silabe ale inimii mele, în anii din urmă.

Le știu atât de bine, le știe inima mea atât de bine tic-tac-ul, că le recunoaște și-n chipurile celor ce nu sunt, peste tot, ca o umbră dragă, ca o așteptare ce nu se mai sfârșește.

Nu știu de ce umbrele nu se desfac în lumină încă, să se prefacă-n destin, nu știu de ce stau, cu brațele frânte, neputincioasă, în fața unor șanse iluzorii sau poate nu... Nu știu de ce simt o adversitate în univers- sau poate nu e încă ceasul, nu e încă timpul menit...

Tic-tac, tic-tac... Degeaba am tot ce mi se mai întâmplă, în ultimul timp, căci sufletul meu stă-n genunchi și așteaptă, împotrivindu-se altor năluci, stăruind cu încăpățânare în visul lui năuc și îndepărtat...

Visurile n-au consistență decât numai în noi, uneori realitatea e țesută din alte grosolane sau fade alcătuiri, dar inima mea nu crede decât în adevărul ei întrezărit la o îngemănare de miracol.

Și merge înainte, în așteptare, în tristețe, în golul care se face și mai mare, zi de zi, în absența dureroasă a îmbrățisării desprinse din vis: calde, tandre, apte să protejeze de tot răul și tot pustiul din lume.

Miracolul e așa cum îl visezi și îl știi tu și, de câte ori încerci să te dezici de el, sătulă de-atâtea capricii și amăgiri, se deslușește și mai clar în fața inimii tale, ca să te convingă să stăruiești în nebunie, în nerezonabil, în absurdul, paradoxul de-a fi o femeie cu minte...
Sus, la etajul șase, zgomotele copiilor sunt înfiorătoare, cred că mută mobila prin casă, aleargă sau nu știu ce altceva... Tot e bine că vecinul de la cinci nu și-a deschis, încă, oribila mașinărie din care zbiară, chinuită, vocea lui Salam sau a altui manelist.
Îmi zic resemnată că, până la urmă, am parte de răul cel mai mic: copiii, deși zgomotoși, emană o energie pozitivă, o vibrație sănătoasă, chiar dacă bubuie tavanul din două-n două minute... Râd, chicotesc, se zbenguiesc, trăiesc senin.
Noi, oamenii mari, nu ne mai jucăm cu drag, decât dacă avem stimulente din exterior. Nu ne mai privim unii pe alții în ochi, de teama de a nu ne răgăsi în oglinzile celorlați așa cum suntem... Nu ne mai vorbim prea mult și explicit și ne grăbim să trăim toate posibilele experiențe, ca apoi să ne plictisim repede de ele, să bifăm altele și altele, într-o foamne neostoită de senzațional, de nou, de prea mult, de mai mult, de... nu știu de ce...
Luxul de a ține un om în brațe și a-i străjui visele, tresăririle, de a-i asculta, inimă lângă inimă, respirație lângă respirație tăcerea și a de a avea răbdare cu el, nu ni-l mai permitem, nu știu de ce...
Visez să-ți pot spune- și tu să-nțelegi și să accepți- doar atât: ține-mă-n brațe și... trăiește cu mine, împreună, redundant și pleonastic (atâta nevoie de tine am!), până la capăt, orice fel de vis!