În copilărie, aveam la poarta casei un tei. Înalt, cu flori parfumate, cu umbră bogată, ne adăpostea pe noi, copiii, când ne strângeam la povești.

Mi-amintesc ziua când l-au tăiat, din rațiuni pragmatice, ale mamei, cred, căci se făcuse prea mare și amenința cu rădăcinile lui gardul. Am sunat-o ca să-mi confirme, căci s-au pierdut toate în negura timpului și-mi spune că da,  că eram mare și că veneau vecinii să-i culeagă florile, cum, nu mi-l mai amintesc?
Ba da, mamă, spun, dar nu mai eram sigură de ce l-ați tăiat, deși știu clar ziua în care-ați făcut-o, cred că am plâns... Mama-mi spune că a răsărit altul, undeva, în curte, în spatele magaziei, l-a văzut că e deja acolo de vreo doi ani, s-a făcut mare. Am rugat-o să-l lase să crească, că mi-aș dori să-l văd. Poate ajung din nou să trăiesc binecuvântarea de a simți parfumul florilor de tei acasă. Oricum, ca acasă nu-i nicăieri.
Un fel de melancolie și pace stranie se împletesc cu amintirile copilăriei. Mama e încă acolo, așa cum n-a avut timp să fie cât eram copil: dornică de vorbă, cu atâtea de spus, fără prea multe de făcut.

Când eram copil n-avea niciodată timp, mereu era plecată cu treburi, mereu muncită, mereu obosită...

Azi se plânge de singurătate și de plictiseală. N-are cu cine vorbi, n-are cui spune tot ce-are pe suflet, n-are cu cine taini, cum spune ea... Taina asta e un fel de punere la cale a lumii, de împărtășire a planurilor, a viziunii... Cât a trăit mamaie, n-a avut această grijă, n-a simțit singurătatea. Acum se plânge de singurătate, de nopțile prea lungi, de iarnă, e asaltată de știrile nocive de la televizor, speriată de tot ce mișcă... Îmbătrânește... Prea devreme, ca și florile de tei, care se trec prea repede...

Tei erau și pe ulița copilăriei, la vecinii de-alături, rude cu noi. Era vara un parfum minunat, cu care-ncepea vacanța și fericirea. Pentru mine începea fericirea, căci aveam toată ziua a mea, nu trebuia să mă mai duc la școală. Nu-mi plăcea școala, paradoxal pentru o premiantă, s-ar spune! Dar eram cu cărțile mele, visând la paradisuri livrești, sporovăind cu vecina și prietena mea, toată ziua, schimbându-mi hainele de câteva ori, fugind de mâncare...

Cele mai frumoase zile din an erau zilele de vară. Sub tei țeseam povești, cântam, organizam ad-hoc concursuri de interpretare, mâncam mere furate de verii mei din vecini, jucam căți, croșetam lucruri inutile, visam la cai verzi pe pereți, priveam oamenii sosind de la câmp cu vitele și nu așteptam nimic. Așteptam, poate, să mă fac mare și să plec în lume. Lumea era, așa, un fel de mare necunoscută, pe care nu mi-o imaginam, dar nu conta...

Ce ciudat că nu-mi mai amintesc nimic semnificativ!... Toate lucrurile acelea imense, care umpleau fiecare zi, una după alta, acum nu înseamnă nimic...

Când eram mică aveam un tei la poartă, un tei mare, pe coaja căruia se urcau gândaci roșii, sub care stăteam în serile de vară, un tei pe care l-au tăiat ai mei pentru că rădăcinile crescuseră prea mult, trecuseră pe sub gard și-i amenințau rezistența.

Nu mai e mai nimic de-atunci, doar gardul de ciment, crăpat, bătrân și rece.  Mama a îmbătrânit, i-au albit nu doar tâmplele, i s-a dus și frumusețea, se vaită tot mai des de tot felul de boli și nu știe să zâmbească. Verile au trecut una după alta, s-au dus, pe rând, cu ele bunicul, tata, mamaie, toți ai noștri, pe care i-am știut și iubit, care mi-au dat câte ceva din sufletul lor să-l duc mai departe. Parfumul de tei e acum tot o amintire edulcorată, aproape fără semnificație.

Eu nu mai sunt la fel, fără să fi evoluat, neapărat. Timpul trece peste toate, transformă, pe rând, tot ce-aveam drag în ruină, noi adunăm tot felul de poveri și le ducem, cocârjați, în spate spre finalul de drum care ne-așteaptă, obligatoriu, pe toți. Nu neapărat cu vreo glorie.

Aș vrea să pot să-i duc pe copiii mei la țară - de i-oi avea vreodată! -  în curte, pe iarbă, să simtă parfumul de tei văratic și adormitor. Să stea pe iarbă, ca mine odată, să adulmece parfumul florilor de tei, să privească gândacii roșii ce se vor urca, fără îndoială, pe scoarța lui, ce va îmbătrâni firesc, și să fie fericiți, în ignoranța lor, cum eram eu atunci.

Pentru că așa trebuie să fi fost. Nu știu... nu-mi mai aduc aminte...