O poveste despre bărbați și femei

O melodie care m-a pus pe gânduri, un videoclip la fel. E, de fapt, impropriu spus m-a pus pe gânduri, căci pe gânduri sunt de mult timp, doar m-a emoționat. Și emoțiile mele sunt un fel de râu nestăvilit, care își iese din matcă din ce în ce mai des.

Mi-a plăcut pentru că spune o poveste, nu povestea în sine. E o poveste amară, despre care știu multe multe femei din România, din lume. M-au năpădit amintiri, dar asta nu-i o noutate: amintirile ies la iveală ca să ne spună, mai clar, pe unde ne sângerează rănile, atunci când începem să le uităm, să le ignorăm. Cele nevindecate, căci despre ele e vorba-n propoziție...

De fapt, mi-au rămas din cântecul ăsta în minte câteva versuri: ”eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...”, care au redeschis cutia Pandorei din suflet. În care sunt povești pe care le-am trăit, pe care le-am scris cu viața din anii mei cei mai frumoși, cei mai tineri și poate cei mai nefericiți.
Se zice că nu e cazul să-ți reamintești mereu lucruri care te-au durut, ci e bine să nu uiți unele dintre ele, ca să le conștientizezi pericolul viitor și să nu se mai repete niciodată. Poate e bine să le împărtășești și altora, preventiv, deși conștientizez din start gratuitatea unui asemenea demers, căci fiecare om face propriile greșeli, trăiește propria epopee, originală chiar și prin banalități.  

E un cântec despre femei și bărbați,  despre relațiile dintre bărbați și femei, despre ireductibila nepotrivire între sensibilități, despre ireversibila prăpastie ce se cască între doi oameni. Diferiți, dar uniți de pasiune fulgerătoare, și care, atunci când pasiunea se stinge, rămân legați doar de conveniențe, de obișnuință, de gura lumii...
E un cântec care-ți amintește despre golul din inimă pe care-l simți atunci când observi că pentru celălalt nu mai exiști în suflet, că nu te mai observă, că nu te mai vede frumoasă, că nu mai înțelege nimic din ce ești tu, deși odată trăia doar într-o exclusivă fascinație a prezenței tale, nu concepea să fie nicăieri fără tine, te târa după el inutil, doar ca să nu-i lipsească ființa ta de carne, plăpândă și măgulită... Ființă nătângă, care se împiedica din senin, care învățase să spere de dragul unor ochi albaștri, care-și orienta, ca și floarea-soarelui, întreaga viață după a lor, așa încât se obișnuise cu acest soi de exclusivitate că și cum ar fi fost o a doua natură.

 ”Eu am murit de-atâtea ori/ și dacă mor încă o dată/ tot nu vede...” Cam ăsta e rezultatul la care ajung multe dintre căsnicii, multe dintre poveștile de dragoste de la noi sau de aiurea, limanul trist, împotmolit în mâlul cleios al lipsei de direcție, de perspectivă, de sens, de răspunsuri, de explicații. Multe femei se întreabă disperate: cu ce-au greșit? ce s-a întâmplat? unde e omul pe care-l cunoscuseră și de care se îndrăgostiseră? Unde-a fugit Romeo și-a lăsat în schimb un fel de zid mergător pe două picioare, de a cărui vrăjmășie se izbesc prin casă și n-o înțeleg?...

Romeo se transformă, încet-încet, dintr-un adorator înflăcărat într-un bărbat plictisit, nestimulat de nimic, care-o găsește, când vine de la muncă, pe Julieta acasă în halat și-n papuci, mirosind uneori a tocăniță, fără chef de plimbat și exhibiționism sexual, preocupată de ziua de mâine, de factura la întreținere, de boala care-a venit pe nepusă masă, de vorbele nedrepte ale socrilor, de cine-știe câte alte probleme ce apar pe parcursul unui trai în comun...
Julieta e tânără și  fără experiența relațiilor cu bărbații, care mai tăbăcesc comportamentele femeilor. Trăită ca-ntr-un clopot de sticlă al visărilor și-al idealurilor livrești, nu știe să fie cum și-ar dori-o el: veșnic veselă, pusă pe glume, nepăsătoare, într-o continuă vacanță. Nu știe să trăiască doar ziua de azi, căci a ales pentru toată viața siguranța vândută de el la primărie și consfințită în aurul de pe deget. Vrea să fie ținută în brațe și plânge când paradisul se transformă într-un banal și prozaic iad. Și plânsul o face urâtă, strică jucăria frumoasă, o face incomodă și indezirabilă, iar faptul că gândește îl sperie și-l deranjează pe Romeo... 

Și, pentru că e lumea plină de alte Juliete mai atractive, Romeo abandonează efortul de a-i mai face pe plac complicatei și imposibilei de-acasă și-și caută acceptarea în brațele altei Juliete, mai înțelegătoare, mai nurlie, mai disponibilă. O jucărie nouă, care pare obligatoriu mai bună... Iar pe cea veche o aruncă la coșul unui proces de divorț... fără motiv, fără nicio mustrare de conștiință, că doar, nu-i așa, nu e chiar atât de vinovat!...
Uneori, ca povestea să fie și mai alambicată, mai derizorie și mai chinuitoare pentru vechea Julietă, se întâmplă și minuni cu un umor nebun:  După foarte puțin timp de conviețuit cu o Julietă de carton, Romeo se plictisește de o copie stânjenitoare și palidă a celei de-acasă: un fake evident, un măr găunos, care, în spatele cojii vopsite ca-n poveștile copilăriei, ascunde viermii nepăsării, promiscuității, egoismului, interesului financiar...
Spășit, Romeo se-ntoarce și face sluj la ușa Julietei: cere iertare, promite că va fi, de-acum, un om nou, ca la-nceput, că paradisul romantic va fi reiterat, că bla-bla-bla și iar bla-bla-bla... Blânda și resemnata Julietă, statornică și singură - e bine de reținut, singură și vulnerabilă - îl iartă pe fiul rătăcitor, se autoamăgește că va fi bine, că va fi cu happy-end, până la urmă, fir-ar el să fie de happy-end! și se-nhamă din nou la căruța traiului în comun, cu același bou care însă, din păcate, nu va ști niciodată să tragă la jugul familial în sicron...
Și reîncepe comedia, căci nimic nu se schimbă, întrucât nu se poate schimba, mai ales oamenii!  Toate-s vechi și nouă toate: funia reînnodată nu se mai face nouă la loc, jucăria stricată, oricât de cosmetizată, și-a pierdut elementul de noutate, tot ce mai poate obține e doar o acceptare indiferentă, un fel de politețe și toleranță înșelătoare, dar care ascund în spatele lor moartea...  

Realitatea e mult mai complexă, pentru că, de fapt, nu doar unul e de vină. Da, la un cântar drăcesc, unul are întotdeauna un procent mai mare, greșește mai mult, dar greșeala e de ambele părți. 

Nu am aflat încă răspunsul care să ascundă în el motivația, sigur că sunt mai multe răspunsuri, în funcție de poveste... Nu știu decât povestea mea și răspunsurile încă nu le am pe toate.

Indiferența ucide. Ucide tot. Nu de la-nceput, ci pe parcursul unui proces anevoios și de durată, chinuitor prin faptul că are rezultatul implacabil. Adică știi dinainte unde te va duce și totuși lupți în continuare, cu disperare. Și mori, în timpul ăsta, în timp ce lupți cu ce nu se poate lupta, mori încet-încet pe dinăuntru, mori de mii de ori, de fiecare dată când vezi că nu vede, că nu te mai vede, că nu înțelege... Îți moare mândria, îți moare speranța, îți moare bucuria, zâmbetul, tot...

De ce să trăiești așa, să alegi să trăiești așa? Evident, nu există pe lume nicio motivație plauzibilă, dar, din păcate, nu totdeauna ajungi să poți duce la îndeplinire ceea ce știi de la început că e rezonabil. Din afară, lucrurile par totdeauna simple, și chiar și sunt, dar nu e chiar așa de simplu, căci intervine rezistența la schimbare, la zona de confort pe care ne e greu s-o abandonăm, deși ea nu mai e de mult o zonă de confort, ci o zonă de autoflagelare, dar așa pare... Poți juca încă un timp comedia aparențelor, poți orice, dar să te minți pe tine la nesfârșit cred că nu se poate.  

E greu să te rupi, să recunoști că ai pierdut, că iubirea nu durează toată viața, că ochii în umbra cărora ai respirat ani în șir nu-ți mai spun nimic, nu sunt decât o pereche de ochi albaștri banali... și-atât!...
Îți trebuie curaj să te rupi, să închizi ușa după tine și să o iei de la capăt, pur și simplu de la capăt (citește, în loc de capăt, un mare zero!), uneori fără nimic altceva decât hainele de pe tine și credința nătângă că nu te părăsește Dumnezeu și că vei reuși, cumva, cumva, să nu mori, să nu ți se rupă inima cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer pe care-l tragi în tine cu rușine, cu amărăciune, cu sentimentul ratării...  Îți trebuie, poate, și motivație din exterior, îți trebuie un pic de înverșunare să-ți recapeți demnitatea personală de care singur ți-ai bătut joc, lăsându-i pe alții să te devalorizeze, nu știu să spun exact ce-ți trebuie, cert e că rațiunea e ultima în topul celor ce sunt luate în calcul. Dar se poate! Exemplul viu scrie acum aici.

Nu-și asumă vreun merit în asta, fatalistă cum e - sigur a fost o intervenție divină în toate cele întâmplate, căci, pe cei pe care-i vede incapabili să se ajute singuri ani de-a rândul, cât să mai rabde și Dumnezeu  să-i suporte?! Chiar și-n marea, infinita lui răbdare și bunătate, tot i se urăște, zic ca zăluda, să vadă cum se chinuiesc singuri, când sunt atâtea lucruri bune de făcut pe lume! Pentru că trebuie să fie ceva mai bun pe lume de făcut, decât să mori în fiecare zi lângă un om care nu te mai iubește și să accepți asta. Și să-ți plângi de milă, căci nimeni nu scapă de nenorocirea asta de autocompătimire, oricât ar nega! 

Rea, de fapt, nu e doar neiubirea, ci absența adverbului... circumstanțele agravante, termenul de comparație între ieri- un ieri care, uneori, e compus din ani sau doar din clipe- și azi, un azi sterp și secătuitor.

Mâinile care scriu azi aici au șters ani întregi lacrimi, o mai fac uneori retroactiv, au implorat, s-au frânt neputincioase, au căzut cu brațe cu tot, ca smulse din umeri, în fața implacabilului...

Mâinile care scriu azi aici au acoperit ochii plini de rușine, au implorat în rugăciune, au strâns o pernă goală, au simțit dureros absența... Vor reînvăța să mângâie, dacă vor avea pe cine și va vrea Dumnezeu.

Sunt selective, dar sunt generoase și nu lovesc.