Încă o duminică petrecută în liniște și singurătate. Mi-am cumpărat un braț de garoafe roșii ca sângele, acum se lăfăie în glastră și sunt fericite, la fel cum sunt și eu de splendoarea lor nepretențioasă și cucernică. Îmi plac garoafele, deși mai toată lumea le disprețuiește, le consideră prea simple, sub demnitatea lor sau le asociază cu înmormântările. Mie-mi plac, mă încăpățânez să-mi placă încă, în ciuda modei și-a gustului general.
Mi se par de încredere și sigure, ca o promisiune pe viață: caldă, simplă, adevărată, trainică. Probabil pentru că e atâta sete de trăinicie-n mine, probabil pentru că nu sunt decât o fată de la țară, în adâncul ființei mele, nu știu... Dar mi le aduc în casă mereu și mereu, preferându-le, de departe, multor altor flori mult mai sofisticate și ...mai scumpe.(Încă nu înțeleg de ce, obligatoriu, pentru unii tot ce e mai scump e și mai bun!)
Mă pregătesc să-mi închei vacanța pe care-am simțit-o prea scurtă, de mâine trebuie să mă întorc la muncă, la năucitorul și extenuantul meu zbucium zilnic, la viața cu program și corvoade, la lucrările și tezele care zac într-un vraf, neatinse încă...
Am multe planuri, multe lucruri pe care mi le propun anul ăsta, mai toate pentru mine, căci simt că trebuie să am mai mare grijă de mine, de sufletul și de timpul meu, de energia mea care s-a risipit în prea multe direcții, de gândurile mele care s-au îndreptat, de prea multe ori, către oameni nemerituoși, de visurile mele, de coloana mea mult prea fragilă, de vertebrele doi-patru, în special! :)
Vreau să scriu și să citesc mai mult, să-mi reiau obiceiul drag de a vedea sau revedea filme frumoase, care spun povești, am de terminat O mie și una de nopți, am de povestit o mie și una de nopți, am de iubit și de visat, am de trăit frumos și pentru mine, căci pentru alții am trăit de-ajuns.
Sunt încă multe locuri în lume care așteaptă să le văd, în măsura posibilităților, încă-mi doresc să văd Veneția și să mă plimb printre porumbei sau cu gondola. E un vis al meu mai vechi, naiv și destul de banal, conștientizez, dar pe care chiar vreau să-l duc la îndeplinire anul acesta, dac-or fi vremuri prielnice, și resurse și curaj destul...
În rest, om trăi și-om... vedea, cum s-ar zice. Cu ochii trupești și cu ochii lăuntrici, ai sufletului și-ai minții.
Mi-e frică de multe și nu mi-e frică s-o recunosc, dar am văzut că pot să trec peste orice, așa că, probabil, voi trece peste orice... Știu că nu suntem, cu adevărat, niciodată singuri.
Mi-amintesc de parabola aia frumoasă, nici nu mai știu cui aparține -de prea multe ori am citit-o- cu visul în care un om mergea pe plajă alături de Dumnezeu, iar urmele pașilor li se vedeau pe nisip... Și, privind în urmă, omul a văzut că în clipele cele mai grele din viață, nisipul purta o singură urmă de pași. S-a revoltat, a crezut că Dumnezeu l-a părăsit când i-a fost mai greu, că nu și-a respectat promisiunea de a fi cu noi mereu, i-a reproșat cu amărăciune, așa cum facem noi mereu, nedrepții de noi, dar Domnul i-a răspuns că în clipele acelea, când îi era cel mai greu, l-a purtat pe brațe...
Mi-amintesc că, prima dată când am citit asta, am plâns, atât mi s-a părut de frumoasă!
Știu că s-a banalizat de-atâta vehiculare peste tot, dar tot mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai adevărate... Am simțit-o pe... viața mea, aș putea spune- și iată că pot!- de atâtea ori!!!...
Adevărul ăsta este atât de imbatabil, de indenegabil (deși nu cred că indenegabil are grad de comparație), încât cred că fiecare l-a trăit măcar o dată. Așa cred eu...
Altfel nu mi-aș putea explica puterea nebănuită pe care-am avut-o în anumite momente îngrozitoare, pe care, acum, numai că mă gândesc că le-aș putea retrăi, și mă apucă frica... Altfel nu mi-aș putea închipui cum pot trece oamenii peste lucruri ingrozitoare, cum pot merge mai departe, cum mai pot zâmbi, cum se mai pot ridica din genunchi, cum mai pot îndura încă o zi, după ce li s-a năruit lumea în împrejurările năprasnice ale vieții, uneori... Zic: fericiți cei neîncercați de vifor, căci nu cunosc mâhnirile mari, nu cunosc spaimele mari, deși, dacă mă gândesc mai bine, fiecare spaimă își are măsura ei în om și-n experiențele lui, care, pentru că sunt ale lui, au întotdeauna proporțiile unui superlativ absolut.
Sunt multe lucruri frumoase pe lume, multe frumuseți ascunse în noi și-n oamenii de lângă noi, numai că nu le vedem. Nerecunoscători, vedem doar neîmplinirile noastre, micimile, ”păcatele și vina/ oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ într-un mod fatal legate de o mână de pământ”, cum spunea Poetul.
Anul acesta vreau să învăț să văd, să reînvăț să văd. Frumos, chiar dacă afară din mine și din ceilalți e mai mult urât, mai mult decât ar trebui să fie și să observ că este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu