Îi scriu prietenei mele: mănânc pâine caldă și ascult Eminescu, recitat de Pintea și cred că așa e fericirea. Îmi răspunde, cu râsete, că așa e. Râd și eu și sunt fericită, cu lacrimi fericită, pentru că știu undeva, adânc în suflet, că o așa clipă nu voi mai trăi niciodată, așa îndrăgostită de viața asta frumoasă și recunoscătoare cum sunt. C-o trăiesc așa cum vreau, așa simplu, fără umilință la inimi și îndurări străine și vrăjmașe...
Ce bună e pâinea, ce dulce și caldă și aromată e! Ce emoționat și tremurător și trist e glasul lui Pintea, ce dulce e versul Eminului, ce minunăție de limbă și de poezie avem, ce puțin știm să ne bucurăm de toate acestea! Doamne, mulțumesc pentru că... toate, toate, toate!
E aproape miezul nopții... Ce faci, dragostea mea, pe unde-ți porți umbra dulce, unde-ți odihnești capul pe care-l iubesc, pe cine strâng în brațe brațele de care mi-e dor? Te-am visat că-mi spuneai că vii, îmi spuneai râzând că vii, că vii negreșit... Și râdeai, și râdeai cu glasul tău de care mi-e dor, pe care-l cerșesc universului să-l mai aud spunându-mi numele ca nimeni altcineva, ca nimeni altcineva...
Ce faci, dragostea mea, mai știi cât mi-e de dor de tine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu