Nelinişti de fundal de suflet. Nu reuşesc să fiu eficientă în mai nimic, îmi zboară gândurile aiurea, ca un stol de vrăbii speriate şi fără ţintă. Niciun fel de alegere nu-mi permit, condiţionată din toate părţile, prizonier în colivie. Ce bine era înainte, ce bine era! Cum ies din pânza de păianjen, din inerţia în care mă cufund pe zi ce trece?Nu mă pot mulţumi cu starea hibridă în care mă complac, dar nici altfel nu e mai bine.
Aştept cu naivitate o minune care nu mai vine, dar eu o aştept iraţional, condusă de o voce lăuntrică insistentă şi nerealistă ca mine. Şi dacă-ntr-o zi... viaţa s-ar schimba în minune? Şi dacă...? Ce simplu e, de fapt!!!
Vorbe bune la telefon cu Mona, veşti bune, în sfârşit, de la ea, de la Anca, de la toţi. Veşti bune de la prietenii sufletului meu- cele cinci colţuri de stea ale vieţii mele de-acum, cele cinci degete ale mâinii mele drepte cu care scriu, cu care mă închin, cu care îi mângâi şi cu care îi număr la infinit în inima mea.
Mă bucur de bucuriile lor, de starea de normalitate pe care-o trăiesc şi eu prin ei. Simt căldura inimilor lor bătând alături de zâmbetele mele. Luptăm să nu ne înstrăinăm, cu fiecare telefon pe care-l dăm sau îl primim, cu fiecare gând pe care-l avem unul pentru altul zi de zi. Familia noastră între care se ţes legături nevăzute, altfel decât cele de sânge, din fire nevăzute de gând, de emoţie, de grijă, de atenţie, de suflet, în definitiv. Sfidăm egoismul.

Timp risipit printre hârtii fără sens, vorbe tăioase aruncate fără finalitate omului drag de lângă mine, contracte oficiale şi conştientizarea propriei risipiri... Defecte cât roata carului, uşoară indolenţă, Război şi pace pe birou, prea multe de făcut, proastă gestionare a timpului care nu-mi mai ajunge, zbucium continuu, clipe pierdute din puţinul celor care mi-au mai rămas. În fine, mai nimic din tot ceea ce-mi propusesem să fac, n-am făcut.
Maimuţica lui Coco zâmbeşte strâmb dintr-un colţ. Are o inimioară din lemn prinsă de gât, ca o promisiune prea grea de purtat şi dus la îndeplinire. Niciodată n-am înţeles de ce-i plac maimuţele. Poate pentru că nici ele nu-şi ţin niciun fel de promisiune... asta , dacă nu cumva sunt chiar mai demne decât noi, în virtutea deplinei lor libertăţi şi nu fac niciodată promisiuni...
De ce vând oamenii iluzia unor promisiuni pe care ştiu dinainte că nu le vor duce la îndeplinire niciodată? De ce, de ce.... seria întrebărilor fără răspuns nu opreşte tic-tac-ul înţepător al inimii, care nu se-nvaţă minte şi uită mereu ceea ce-a promis cu câteva clipe în urmă...

septembrie, luni

Zi frumoasă. Cu soare, cu multe de făcut, cu zâmbete de copii, din nou. Gândul repetă , mereu, obsedant, ca o placă de patefon zgâriată, acelaşi tic-tac din inimă, deşi...

Deşi las în urmă tot, ziua de ieri, cu toate ale ei, cu masa la mama, cu drumuri pe ploaie, cu sensuri giratorii, semafoare, automobile trecând unul pe lângă altul, amintiri vagi, al căror rost încă nu-l înţeleg, cu vizite nesuferite, în care-a trebuit să suport prezenţa unor oameni care nu mă suportă. Cineva, în universul ostil, se distrează copios, iar mie-mi rămân mereu întrebările: de ce? până când? Ei, nu are oricum, niciun rost! Fie toate !

Septembrie, luni.... ca-ntr-un cântec. Sunt fericită? De ce n-aş fi? Şi totuşi...

Tic-tac...

Nu ştiu de ce scriu, scriu pentru mine... poate pentru ca să-mi înving efemerul din fiecare clipă, din fiecare trăire. Că să nu uit că e frumos să trăieşti în starea de graţie a dragostei, a minunii spre care mă îndrept în ciuda a toate nu-urile grele şi implacabile.

Zbor de fluturi pe un câmp alb , în umbrele gândurilor, cuvintele îşi lasă umbrele lor incongruente pe pagina albă şi în inima mea care bate, regulat, tic-tac-ul celor două silabe de care atârnă toate speranţele. Naivitate de neînvins, sfidare a uniformităţii şi a cuminţeniei lumii organizate, din care nu fac, totuşi, parte... Dorinţă de schimbare, tânjire spre ceea ce ştiu că pot fi şi nu sunt, toate în spatele unor cuvinte inegale, care ascund poveri ce nu pot fi transferate nimănui.

Doamne, Doamne, nădejdea ne ţine când plutim spânzuraţi în firul de vis , deasupra prăpăstiilor din noi şi bunătatea Ta e chiar mai mare: Să fie ziua aceea şi să fie, în sfârşit, bucuria şi împlinirea pe care mi-o amâni de atâta timp!

La curs, prin pânza cenuşie a plictiselii, prin monotonia monologată, speranţe timide ca ghioceii, sub zăpadă, fac să pălească atâtea posibile controverse morale, întrebări fără răspuns, gânduri fără leac. Aerul e insuficient şi aştept un fir de gând din partea cealaltă, care nu vine, nu vine, nu vine... Mă rătăcesc printre falsuri, te rătăceşti printre absenţe de prea mult timp. E timpul să vii acasă, e timpul să vii acasă. E timpul.

Privesc ceasornicul ce măsoară trecerea timpului aşteptării. Spre nimic trecerea, spre nimic, căci sunt nimic cu fiecare clipă, câte puţin, cu fiecare secundă care trece. Tic-tac, tic-tac... încă, inima mea, încă...

Gânduri cenuşii, zi cenuşie şi lungă. Printr-un ochi de geam, foşnetul ultimului verde al anului acesta, agonizând în toamnă. Albastru indigo pe masă, în jur preocupări decupate în glasuri dezorganizate, care-mi rănesc timpanul... Dor de umblat hai-hui, pe malul lacului Tei, dor de cuvânt de miere cu oameni dragi şi peste toate, tic-tac-ul înţepător al inimii, îngânând cântecul pe care l-a învăţat în vremea din urmă...

cu drag , de prieteni...

Prietena mea, Di, mi-a vorbit, acum câteva minute, despre timpuri trecute, despre oameni dragi, despre amintiri dulci-amare, cu parfum de naivităţi tinere şi entuziaste, trezite de rândurile mele.

Prietena mea mi-a reamintit că, la mii de km distanţă, simţim la fel, memoria sufletului nostru păstrează aceleaşi imagini de neşters şi m-a făcut să simt că nimic nu a fost în van, că toate au contribuit cu ceva la sufletul meu de azi, că port în mine urmele a tot ce-am trăit împreună, care-au trebuit să se întâmple aşa şi nu altfel... Poate pentru că fără clipele acelea nu am fi evoluat, nu ne-am fi îndreptat spre ceea ce azi cred că putem numai privilegiul de a exista, minunea clipei de acum.

Pe drumurile vieţii mele deseori am rătăcit fără speranţă, dar nu pentru că ea s-ar fi rătăcit, ci pentru că eu n-am mai avut putere să strâng iarăşi din mine aptitudinea de-a o întrevedea printre lacrimi. Deseori m-am recompus din fărâme, deseori prietenii mi-au întins mâini de încredere atunci când nu credeam că se mai poate, m-au făcut să văd soluţii în a căror existenţă nu credeam, mi-au oferit un braţ pe care să mă spijin şi un umăr pe care să plâng.

Prietenii şi-au deschis inima în faţa tăcerilor mele, mi-au şters lacrimile cu un şerveţel galben, mi-au cântat cel mai frumos "La mulţi ani", mi-au umplut casa când pereţii se ofileau de singurătatea-mi, mi-au spus glume ca să-mi aducă lumina surâsului, mi-au fost familie- fraţii şi surorile pe care le-am jinduit şi nu le-am putut avea niciodată, mi-au dat suflet din sufletul lor, mi-au colorat lumea ameninţată să fie copleşită de gri.

Ochii şi glasul prietenilor mei sunt repere ale normalităţii într-o lume parcă în fiece zi mai anormală. Gândul lor bun e scutul meu, e acel ceva care mă face să rezist în picioare, printre valuri sau prin deşetul deziluziilor cotidiene.

În inima mea, ca-ntr-un caleidoscop, stau file de viaţă pe care le-o datorez, mai frumoasă, prietenilor mei, puţini la număr, dar mereu.

Şi de-ar fi, ca-ntr-un ceas de absolută sinceritate, să-mi dezvelesc adâncul cel mai curat al fiinţei mele, le-aş spune în limbile îngerilor şi ale oamenilor: mulţumesc că mă faceţi să fiu, pentru că prin voi sunt.

Zi cu soare, cu multe de făcut, cu vorbe bune cu Ana, cu facturi, eşarfe albastre şi cărţi… Toamnă frumoasă prin oraşul năpădit de şcolari, în uniforme noi, cărând în spate ghiozdane ce se vor umplute de povara caietelor de teme… Mere roşii cumpărate de la taraba din colţ, autobuze şi bolero galben, dor de linişte după o noapte cu vise hidoase, amintiri ale unor amărăciuni pe care le retrăieşti odată cu primele zile de toamnă… Tocurile poartă paşi visători printre oameni grăbiţi, spre casă… Acasă e prea rece, soarele nu e destul în bucătărie, pe holuri, pe nicăieri.

Google translate te ajută să-i spui un cuvânt bun unei prietene din Kenia, care se plânge că-i prea cald la ei… Dor de vară, de soare mult şi străzi încinse, de miros de tei şi de libertate azi, când ai viaţa cu program, printre zâmbete şi îmbrăţisări de copii, bibliografii obligatorii, teme pentru studii de caz , manuale şi scheme de recapitulare…

Afară, în colţul străzii, întoarce maşina de îngheţată, în sunetele muzicii mecanice, amintind de păpuşi şi circ…

Cartea te aşteaptă, mama nu-ţi răspunde la telefon, te gândeşti să profiţi de ultimele zile privilegiate, cu soare blând prin fereastră… Cineva o bârfeşte pe Teo pe un site aberant, fără să se semneze, desigur, şi te doare, că o iubeşti… Cineva ţi-a spus că e bine şi dacă te urăsc oamenii, înseamnă că eşti important… ce filozofie!!! Idiot, n-ajută la nimic! Vrei doar să fie soare şi să uiţi de răutatea din jur!

După ce-l citeşti pe Mircea Nedelciu descoperi că te poate surprinde, că e proaspăt şi complex, că scrie cu umor inteligent, că sorbi paginile cu delectare adevărată, pe care n-ai mai incercat-o din adolescenţă. Metafora e subtilă şi transpare printre umbrele prozaismului, autorul e sensibil şi rafinat, erudit într-un sens care-ţi place, fără preţiozităţi nesuferite şi snoabe ale atâtor nume mari contemporane, vehiculate ca pe un stindard de semidocţi cu pretenţii de intelectuali. Recent, te-ai aflat într-o poziţie de spectator al unor orgolii ce ascund sărăcăciosul unor scoarţe cerebrale fără prea multe denivelări. Te-a obosit fără măsură şi te-a făcut să-ţi pui intrebări despre toate şi toţi... şi, cel mai trist, despre tine... Azi bucuria şi starea aceea de bine pe care ţi-o dă o carte bună te luminează pe dinăuntru şi te face să uiţi de toate cele ale trăirii într-o lume mică, plină cu prea mulţi oameni mici...

Fericirea adusă de-o veste bună te readuce, subit, la vârsta bucuriilor fugare ale bomboanelor pastelate şi alunecării nebune într-un carusel multicolor.
Redevii, subit, copil în faţa unei surprize dulci, în învelitoare strălucitoare, cu ochi umezi şi rotunzi, cu obrajii ardenţi şi îmbujoraţi de nerăbdarea descoperirii minunii ascunse, care-ţi pune lumea la picioarele tale micuţe, cu ciorăpei albi şi pantofiori cu funde de lac...
De-o vreme - cam lungă, bate-o vina!- veştile bune sunt aşa de rare, încât şi bucuriile-s mai sărăcăcioase şi mai şubrede, de parcă, odată cu vremea poveştilor, s-a dus şi toată bunătatea şi tot optimismul lumii. Poate de aceea ne bucurăm mai mult şi mai intens de fleacuri sau de normalitatea atât de rară într-o lume din ce în ce mai anormală.
O veste bună aduce cu sine şi speranţa că lucrurile reîncep a avea sens sau şi-l găsesc, în cele din urmă, pe cel adevărat şi rătăcit într-o mare de dezamăgiri.
O veste bună e ca un far: luminează depărtările visărilor neţărmurite, călăuzeşte pânzele corăbiilor de gânduri spre liman liniştit, dă încredere şi alungă însingurarea în care ne-nvăluim ca într-un scut, în aceste timpuri înviforate de amară şi deziluzionantă contemporaneitate.
O veste bună te întoarce - a câta oară? - la Dumnezeul nădejdii, la atitudinea păstrată într-un cotlon de suflet pentru zile de adevărată sărbătoare: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!"
O veste bună într-un conglomerat de zvonuri cu iz de politichie de şi mai puţin de doi bănuţi e o eliberare de frustrările acumulate în nevoinţele adaptării la un soi de existenţă desprinsă, parcă, din mascarada teatrului absurd.
O veste bună e ca picătura de ploaie ce cade peste un tărâm sufletesc ars de setea unei vieţi frumoase, ca-n basmele cu care ne-au deprins bunici albe şi taţi osteniţi, cu răbdare nesfârşită şi zâmbet în colţul buzelor pentru isprăvi năstruşnice...
O veste bună te face să-ţi ridici fruntea, să-ţi îndrepţi coloana pe care se chircesc, printre vertebre, invizibile, dar atât de grele poveri de "om mare"( a se citi matur, cică!!!) şi să-ţi spui ca Iona, sorescianul şi atât de omenescul Iona: "dar nu mă las, plec din nou! răzbim noi, cumva, la lumină!"
Fie!

Mi-e dor de tata. În septembrie întotdeauna mi-e dor de tata. Mereu la fel, după ani în care îmi zâmbeşte doar din amintire, mereu la fel... De parcă ne-ar fi lăsat ieri, de parcă n-ar fi trecut atâtea zile fără să-l aud vorbind, fără să-i văd silueta discretă şi subţire prin curte, venind de la cine ştie ce treburi, mereu aceleaşi, mereu prea multe şi prea obositoare şi mereu fără să se plângă de asta.
De ceva timp îl visez, venind de undeva, de la câmp sau de foarte departe, după o lungă şi obscură absenţă, vorbindu-mi blând şi cu tristeţea pe care i-o ştiam atât de bine. Îmi povesteşte câte ceva, îmi face daruri şi eu ştiu, dimineaţa când lumina zilei îl îndepărtează din nou odată cu visul, că nu sunt singură... Simt în inima mea că pe toate le ştie de acolo de unde e şi îi simt bunătatea şi de dincolo de vieţuirea asta efemeră, ca-ntotdeauna.
În septembrie, când aerul e cald de parfumul strugurilor din faţa casei noastre, când începe şcoala, când pe mama o simt din ce în ce mai temătoare şi mai singură, când mi-amintesc zgomotele familiare ale normalităţii copilăriei mele, în septembrie mi-e dor mereu de omul bun şi enigmatic care-a fost tatăl meu.

suflete, bun la toate....

De câteva zile mă locuiesc versurile Mărinului meu de suflet, Sorescu cel de toate melancoliile şi zâmbetele mele şi merg printre oamenii coloraţi şi reali de parcă mi-aş duce inima ca pe-o cutie pe care scrie FRAGIL : "O, suflete, bun la toate... mă gândesc că tu ne încurci, că ne eşti prea devreme..."

Prea devreme încercăm gusturile vieţuirii acesteia, mai ales pe cele amare ale dezamăgirilor... Oamenii dezamăgesc cel mai mult, gustul micimii şi limitării lor e cel mai amar, mai ales când ei se pretind "intelectuali"... sau, mă rog, au acest statut social... Te uiţi şi te cruceşti, cum ar spune mamaie, de "cât de mare e grădina lui Dumnezeu" şi de cât de demni de statutul de exponate la o altfel de grădină sunt unii dintre semeni...

Mă feresc, nu ştiu de ce, contrar a tot ceea ce am învăţat în câţiva ani de şcoală şi de viaţă, să spun generic "aproapele" meu, căci nu-i simt deloc aproape de drumul meu şi, cu atât mai puţin de mine, pe unii dintre convivi... Nu pot să-mi mint acel ceva din mine care-mi spune că albul e alb şi răul rămâne rău, orice scuze i-ai aduce... Nu pot să tac în faţa nedreptăţii, nu-mi pot educa îndeajuns voinţa să se plece în faţa nonsensului, neadevărului, nesimţirii, arbitrariului şi demenţei unor hotărâri împotriva logicii, luate de cretini...

Voi fi experiind vreun soi măsluit de mândrie şi n-o percep, nu ştiu, dar mă simt tare departe de interese îngustate de individualism, pe care le văd şi le cataloghez inflexibilă drept meschine, încât nu-i pot numi pe mai niciunul dintre oamenii aceştia mici aproapele meu... Iartă, Doamne, nebunia gândului meu trufaş!

Of, suflete, bun la toate!!! Toate gusturile le deprinzi, dar nu te poţi păcăli că-ţi şi plac...

Povestesc cu Cri despre banalităţile vieţii casnice şi dezamăgirile profesoratului nostru atât de blamat de toată lumea. Cartea mă aşteaptă pe masă de-aseară, de când, cu pleoapele ostenite de somn, am abandonat-o cu gând să mă dăruiesc ei azi în deplinătate. Cerul plumburiu de toamnă nu-mi face nicio promisiune, lumina searbădă se strecoară prin ferestre şi e tot mai frig... Poveştile nu mai curg, nu-s urechi să le asculte, doar inima mea le jinduieşte încă, încăpăţânat şi absurd.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşţi minunate sultanului inimii ei... Inima mea n-are sultan, n-are stăpân destoinic s-o asculte sau să merite poveştile ei.

Prietena mea, Şeherezada, spune poveşti ca să-şi salveze viaţa, iar eu îmi ţes un fir sortit să se năruie încet, zi după zi...

Prietena mea, Şeherezada, păcăleşte moartea în fiece noapte, prin isteţime şi har, năzuind să-i învingă sultanului teama de sine şi de răutatea lumii. Eu nu reuşesc să mă mai păcălesc nici măcar pe mine.

Oh, cuvintele, cuvintele, cuvintele- păsări albe, speriate, egrete rătăcite într-un ţinut îngheţat şi vrăjmaş, care le alungă mereu spre un nicăieri al absenţelor...

reîntoarcere la verde

Iubesc verdele, aproape toate tonurile de verde. Verdele fistic al verii a crescut în mine şi e acum intens, întunecat, amintind de acele de brad , de întunecimea sănătoasă a pădurilor de munte, teribile prin misterul pe care-l cuprind. Astept un verde de încredere, familiar, ca un semn al unui drum lung care duce spre bine. Acumulez sufleteşte, în fiecare zi, în ciuda tristeţilor, dezamăgirilor, necazurilor vieţii cu oameni mici, speranţa verdelui cald, măcar acum...

Seara începutului de toamnă se strecoară, rece, să-mi fure amintirile. Amintirile unor seri de vară, calde, cu luna galbenă deasupra Catedralei, deasupra blocurilor gri, cu surprize liliachii, seri calde şi galeşe, printre vitrine luminoase, peste zgomotul copiilor ce se dau cu rolele şi-şi trăiesc inconştienţi inocenţa.

A fost o zi în care-am avut, din nou, certitudinea că pot să fac multe lucruri cu sens şi să pun ordine-n lucruri, în care mi s-a furat, încă o dată, posibilitatea de a arăta mai mult din promisiunile ce le am de oferit, ascunse-n mine ca-ntre paginilie cărţii noi, cu coperţi colorate din anii copilăriei. Ei, nu-i nimic, îmi zic cu năduf şi merg mai departe.

Acumulez sufleteşte... şi verdele creşte în mine cald şi curat, ca şi cum aş trăi o nouă primăvară.