Flori vii, femeile

Vântul rece de toamnă biciuiește bietele petunii rămase întregi în jardinieră sub cerul decolorat, care plânge nechibzuit, ca inima, risipindu-și picăturile spălăcite pe caldarâm. 

Florile sunt plăpânde și neputincioase, iar vântul se joacă prin ele și cu ele cum vrea, deși ele, bietele, se străduiesc, în efemera lor existență, să rămână bine ancorate în pedunculul lor verde, încă verde... Nu se pot apăra, deși stau bine ancorate în tulpinile firave, paradox splendid de tenacitate a robustei lor vulnerabilități... Le privesc corolele gingașe, multicolore, roz-albe, violacee sau chiar roșu carmin și mă gândesc cât de mult le semănăm noi, femeile... 

Ne deschidem spre cine știe ce zări hazardul ne va meni, ne risipim bogăția spectaculoasă de culoare și parfum și așteptăm, răbdătoare, să fim observate, apreciate, ocrotite de tot felul de vânturi vrăjmașe  și indiferente la splendoare. Și-n tot timpul acesta ne străduim să rămânem neclintite, frumoase, în locurile nostre, chiar dacă nu sunt pe lume ochii care să ne vadă, care să se bucure de strălucirea noastră generoasă, care să ne ocrotească, ducându-ne la loc cald și luminos, hrănindu-ne cu suflet, și zâmbet, și bucurie și dragoste...

Câte flori nu se ofilesc nebăgate în seamă, câte nu-și frâng plăpânda frumusețe în răstriștea de-afară! Câte femei nu se ofilesc în răstriștea indiferenței celorlalți, neștiute de nimeni, nebăgate în seamă, uitate și obligate să-și risipească darurile sufletelor în van! 

De curând, am auzit povestea unei fete bătrâne care mărturisea că n-a fost dorită de niciun bărbat, niciodată. Deși am văzut nenumărate alte femei mai puțin înzestrate fizic sau mai puțin inteligente!!! Există femei obligate să-și risipească feminitatea, cărora, niciodată, niciun bărbat nu le spune că sunt frumoase, pe care niciun bărbat nu le vrea, întocmai cum niciun bărbat nu i-a făcut vreo propunere celei despre care vorbeam.
Femei pe care nu le știe nimeni, cărora nimeni nu le duce lipsa, cărora niciun fel de brațe nu le odihnește somnul sau le cuprind trupurile, cărora niciun glas nu le șoptește cuvinte frumoase, declarații sau alte asemenea siropuri după care ne dăm noi în vânt. Sau nici măcar un banal ”ce mai faci?”... Și sunt atâtea tristeți pe lume, paralele de existențele noastre, despre care nu aflăm niciodată, pe care nu ni le imaginăm niciodată, că numai gândul la ele face toamna să fie și mai rece și mai înfricoșătoare...

Știu multe povești ale femeilor care-au luptat să-și impună, mai mult sau mai puțin ostentativ, prezența în ochii bărbaților- bravo lor, și-au înțeles condiția și au încercat să aibă, la masa vieții, în unicul joc pe care-l pot juca, poate cele mai bune cărți. Așa cum știu și povești ale unor feminități discrete, care, cu resemnare, și-au acceptat insignifianța destinată lor de către lumea masculină și-au viețuit mai departe, neostentativ, neștiut, în tăcere, acceptând cărțile cu care pierdeau irevocabil...

Nu știu cine a greșit sau cine ar fi trebuit să facă mai mult- n-am avut decât cărțile mele, destul de pestrițe și din ele doar o parte, căci jocul nu s-a terminat încă... Nu mai e mult, oricum, căci se joacă doar un timp limitat și să câștigi nu e o condiție sine-qua-non... așa se pare...

Suntem femei răsfățate ale sorții sau cenușărese. Suntem prinse în hora implacabilă a pasilor la dreapta bucuriei sau la stânga deznădejdii, după cum dictează ritmul capriciosului destin. Alunecăm încet-încet spre toamnă, cu zâmbete, cu mănunchiuri de împliniri și de regrete, pierzându-ne, rând pe rând, câte o frunză a încrederii și ofilindu-ni-se mugurașii iluziilor. 

Suntem ca florile... tremurăm în bătaia cine știe cărui vânt sau avem momente de acalmie, zâmbim în soare sau ne deschidem spre stropii vreunei ploi reci, ne îndărătnicim să rezistăm cu fragedele noastre tulpini oricăror intemperii, ne dăruim splendorile cu generozitate și aducem bucurie ochilor care au timp și știu să ne vadă...
Suntem efervescente sau delicate, în felul nostru, al fiecăreia, mai tumultuos sau mai lent, suntem tinere și nesăbuite sau mature și chibzuite, suntem pline de visuri și de speranțe sau ne oblojim, în câte-un colț, cine știe ce răni care ne dor sau sângerează, suntem puternice sau ne îndoim ca florile de rafalele răutăților și problemelor cărora trebuie să le facem față.  Dar nu prea dăm înapoi să ne asumăm menirea de femei, ba, uneori, preluăm și poverile sau datoriile lor...

Suntem frumusețea și culoarea din viețile grăbiților bărbați ce ne înconjoară, care altfel ar fi terne și lipsite de sens, suntem paradisul ignorat din coasta lor de lângă inimă și așteptăm, fiecare din noi, fie c-o recunoaștem sau nu, să fim adeverite de dragostea și prețuirea lor, fără de care nu ne rămâne, nici nouă, mai nimic din ceea ce ar trebui să fie un sens.