Amar

Câteodată, propria-ți prostie doare așa de tare, încât te lasă fără aer. E un sentiment pe care-l încearcă fiecare, cel puțin o dată în viață. Nu cred că eroismul e să-ți dai seama de asta, nici măcar s-o recunoști față de propria imagine din oglindă, căci nu e nicio formă de eroism în a-ți da seama că ești tâmpit și că, oricât de deștept sau de călit în șuturile vieții te-ai considera, tot ”o comiți” de toată jena, făcându-te de râs cât ești tu de... ”doamna” sau de ”profa”! 

Nu știu nici dacă autoironia e cu adevărat o soluție, deși parcă e mai mai puțin rușinoasă- cel puțin ai slaba consolare că te iei pe tine însăți peste picior și pari degajată, ca și cum nu te-ar fi îngenuncheat deja prostia... Nu cred, deși chiar o să-ncerc, poate ajută, cine-știe? În cazuri de-astea, nimic nu e de prisos! 

De fapt, nu cred că e nimic eroic în a fi prost. Sau mai bine-ar fi să spun lucrurilor pe nume și să zic direct, oricât de tare-ar durea - și doare-al dracului, pe cuvânt! - când ai  38 de ani și realizezi că, deși te-ai străduit toată vara să-ți dai curaj și să-ți spui că te-ai făcut femeie serioasă - matură, adică - ești la fel de proastă ca la 18!  Proastă-ngrămădită! E o situație atât de jenantă, că-ți vine, pur și simplu la propriu, să intri-n pământ de rușine și de silă ce-ți e! 

Mereu am zis: în materie de suflet, nu mă învăț niciodată minte.
Sunt la fel de vulnerabilă, de timidă, de caraghioasă ca-n adolescență, deși nu mai am demult 18 - asta înseamnă, pesemne, că sunt retardată în domeniul inteligenței emoționale, iar în fața acestei evidențe, toată buna mea voință, toată munca, toată perseverența de a fi un om bun și blând, toată educația și toată bruma de cultură pe care m-am străduit s-o acumulez în niște ani - și, uneori, m-am și autoiluzionat c-am făcut-o - nu valorează nici măcar doi bănuți. 

Așa că, în această seară de pomină, în care mi-am dat seama, a nu știu câta oară, dar cu perplexitate superlativă și superlativă durere, cât sunt de proastă - căci am fost proastă într-un  mod incalificabil și în situații în care n-ar fi trebuit niciodată nici măcar să concep să pot ajunge - nu pot decât să înțeleg că nu sunt cu nimic mai presus vacii, pe care, deși o abați chiar și cu bățul de la șanțul ăla plin cu apă, în care și-ar putea rupe vreun picior, ea tot în el ajunge... 

De fapt, nici nu sunt sigură dacă nu cumva jignesc bietul animal, când îi fac defavoarea de a-i compara ceea ce i-a rostuit natura, cu genul de atitudine pe care am fost în stare s-o adopt azi, în seara asta, acum câteva minte, mai exact... Și, de fapt, nu numai azi, ci în vremea din urmă, dacă stau mai bine să mă gândesc... Nu e posibil să fiu atât de slabă, de transparentă, de ridicolă, încât să par o banală și patetică femeie singură, la fel ca toate femeile patetice și singure, de peste 35 de ani, care fac fel de de fel de obsesii...

E imposibil să poți pune în cuvinte sentimentul de extremă umilință, de absolută și năucitoare rușine pe care-l ai când faci descoperirea că ești capabilă de atâta inepție! E aproape neverosimil, sfidează toate iluzoriile certitudini pe care părea că le ai, dărâmă toate castelele de nisip ale stimei de sine, pe care ți le construiseși cu atâta efort. 

Și nu, nu-s ipocrită nici acum: n-am nicio speranță că, după atâta cenușă-n cap, mâine o să fiu, dintr-o dată, un om nou, o să m-apuc, măcar acum, să mă comport cum se cade, măcar într-o infinitezimală cantitate, măcar cât să mă facă să uit penibilul situației de-a fi de râsul curcilor, cum se zice...

Nu, n-am învățat și nici nu am speranțe să-nvăț mai nimic din viața asta, ca să fiu, vreodată, în ce mi-a mai rămas din ea, un om ca toți oamenii  cu scaun la cap, decenți, rezonabili...

Căci inima mea nu e-n stare să-nvețe nimic,  nu știu din ce motive inaccesibile nivelului meu de inteligență, cert e că nu e-n stare, și gata!

Nu mă consolez că asta sunt și trebuie să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt, cum fac proștii ăia de te sfătuiesc să te holbezi la tine-n oglindă și-ți spun să-ți speli creierul, repetându-ți, nu știu câte minute-n șir, că te iubești, că ești frumoasă, deșteaptă și grozavă așa cum ești... Pe dracu! Nu numai că nu mă iubesc, căci nu e de conceput așa ceva, nu numai că nu cred că-mi sunt suficientă mie însămi, nu numai că tulburarea e atât de puternică încât simt că mă dezarticulează în mecanismele cele mai profunde ale ființei mele, dar mi se pare că un asemenea grad de prostie e de-a dreptul trist și amar... Amar, torturant de amar... spre insuportabil.