Problema fericirii departe de stână

Tot mai des observ că suntem, la nivel societar, preocupați de fericire- subiect greu, firește, filosofic, ce mai încoa' și-ncolo! Fericirea a devenit un must-have. Se scriu articole sumedenie, în care gânditorii cu patalama și cu experiență într-ale zen-ului, karmei și armoniei universale sau mai știu eu ce alte bălării ne dau lecții despre cum să fii fericit, despre cum să înlături obiceiurile toxice din viața ta- în fine, lecții peste lecții!  

Viața, mai nou, se învață de la televizor , din emisiunile de life-style, din postările de pe facebook sau de pe bloguri, din cursuri de spiritualitate și dezvoltare personală, nimeni nu mai poate face un pas fără sfaturi și cărți/ articole motivaționale.  

De parcă până acum nimeni n-ar mai fi trăit și experiat iluzoria senzație de fericire, de parcă abia acum s-a inventat și oul, și găina, ba chiar și moțul de bască- problemă care pe mine, în treacăt fiind spus, mă preocupă terbil de tare, mă gândesc chiar să scriu o teză de doctorat despre soiuri de moțuri de băști, care mai de care mai țanțoșe și mai cu bâzdâc, sunt sigură că ar ieși o poezie de lucrare, de interes public major!
În fine, ca să nu mai divaghez: de parcă am fi toți o nație de frustrați afectiv, care avem neapărat nevoie de sfaturi imbecilizante și de neconceput a fi puse în practică. 

De pildă, pe un blog am citit că, pentru a fi fericit în zece zile, garantat, trebuie ca în fiecare zi să te privești cel puțin 5-10 minute în oglindă și să-ți repeți, ca un retardat, ”mă iubesc pe mine însumi”. Probabil până ți se face pilaf și bruma de neuron pe care-o mai ai întreagă... Și autorul, un exemplu luminos de ”noaptea minții”, după umila-mi părere, sfârșește în plină glorie: ”Combină privitul în oglindă cu afirmația „mă iubesc” pe care o rostești pe inspirație. Pe expirație fii atent la reacția și gândurile tale atunci când ți-ai spus că te iubești.” Cine-știe, poate ți-a tresărit vreun mușchi al feței, poate ți s-a zbătut ochiul stâng de trei ori și e semn rău sau poate ți-au venit cine știe ce gânduri elucubrante în timp ce te holbai în oglindă și-ți contemplai iubirea de sine... Vorba lui Creangă, săracul: ”cumplit meșteșug de tâmpenie”!

Un altul, citii deunăzi, zice că, pentru a accede în mod sigur la fericire, trebuie să-ți monitorizezi aura și să-ți testezi vibrația, căci, dacă se-ntâmplă să nu te simți tocmai ca-n burta mamei, cum se zice pe la mine pe la țară, e semn clar că ai ceva probleme. Iată o mostră de raționament, de stă mintea-n loc: ”Dacă îți place ce vezi în jurul tău, înseamnă că ai o vibrație înaltă și ești în armonie. În schimb dacă ești înconjurat de multe obstacole și frustrări, înseamnă că mai ai de lucru. Dacă ești undeva pe la mijloc, nu o duci nici bine, dar nici rău, atunci vibrația ta se află undeva pe la mijloc.”(sic!- cu punctuația autorului cu tot!)

Nu mi-am propus să fac inventarul prostiilor de pe internet, ar fi o inițiativă atât de laborioasă și de inutilă, încât ar însemna că m-am tâmpit definitiv și încă mai am ceva speranțe în ceea ce mă privește. Doar șed și eu ca Moromete și filosofez pe piatra de hotar a normalității pe care-am deprins-o eu, când mă jucam în tărâna uliții și mâncam mere direct din pom, nu de la supermarket , din caserolă- mai mult sau mai puțin mioritic: Ce ne veni, tuturor, de uitarăm bunul simț de-acasă, din cei șapte ani sau câți or fi fost, în care am învățat cam care-i calea pe vale de la bunici, părinți sau din contactul cu lumea necuvântătoarelor? 

Acasă, mamaie mă învăța câteva lucruri elementare, care ar cam fi trebuit să-mi asigure o anumită decență a existenței morale, deci varianta tărăneasco-filosofică a fericirii: trebuie să dau bună ziua și să nu mă cert cu niciunul dintre copiii de pe uliță, să ascult de sfaturile celor mai mari și mai înțelepți decât mine, să învăț carte ca să am un serviciu și să nu depind în viață de nimeni,  să nu mă însoțesc cu proștii, să mă păstrez curată și sănătoasă, să nu mânânc toate prostiile de cumpărat (de pildă, ea, sărmana, nu mânca niciodată lapte sau brânză din comerț, spunea că ”au chimicale, maică!”), să nu fiu ”fudulă” și lipsită de compasiune, să nu sfidez cutumele comunității în care trăiam și, în general, să-mi cam văd lungul nasului, astfel încât să nu mă cred buricul pământului și să uit de datorie, de respect, de tradiție, de Dumnezeu... 

Cam așa se definea fericirea în viziunea ei: nu face rău, nu ieși ca păduchele-n frunte, nu fii prea prost și nu cheltui banii pe prostii, că ai destule haine, maică, n-ai ce să mai faci cu ele! Un fel de fericire a cumpătării, a liniștii interioare sau ceva asemănător...

Ea și alți mulți, nenumărați ca ea, au trăit simplu, cu ale vieții, cu ale nevoințelor, au crescut copii și animale, au făcut case, au muncit pământul cu brațele, au mers la școală și-au murit simplu, fără mare vâlvă, creștinește, pe la casele lor, cum zice Mărinul meu de suflet, Sorescu, pe undeva- că nu-l uit niciodată!

N-au fost așa de preocupați de filosofie, karmă, reîncarnare, fericire conceptuală, psihologia relațiilor, conștiința întregului și alte câte gogoși de marketing, care te fac să te simți prostul satului, că numai tu, singur pe lume, habar n-ai ce-i aia fericirea, armonia și capacitatea de comunicare perfectă.... Adică o utopie a supraomului cvasirobotizat, cu gândirea în clișee corporatiste, care nu știe să dea bună ziua pe stradă, dar se extaziază în fața unor platitudini și repetă la indigo modelele impuse de unii iluminați peste noapte, într-un splendid și neaoș spirt de turmă modernă, îmbrăcată după cum cer modele, dar dezbrăcată de individualitate și de firesc... 

Ciobănașul mioritic nu și-a pus problema fericirii ca must-do, ci și-a acceptat destinul cu seninătate și cu o anume resemnare superioară, căci a înțeles esențialul: fericirea nu e o rețetă, ci altceva, mai abstract, care diferă în funcție de percepția fiecăruia în oglinda propriei conștiințe și de cantitatea de mândrie pe care-o are la purtător.  De-aia pune mai presus de sine împlinirea datoriei și compasiunea, toleranța,  iubirea și grija pentru ceilalți: pentru oi, pentru stână, pentru măicuța bătrână, chiar și pentru propriii asasini... Problema fericirii e, oarecum, o chestiune secundară și se poate realiza în sens absolut spiritual, căci moartea nu e sfârșitul poveștii, ci doar intrarea într-o altă formă de existență... poate mai înaltă, cine-știe cum va fi fiind?...

Adevărată metafizică țărănească, simplă și neostentativă, culminând într-o religiozitate primară, a elementelor, în sânul cărora se reîntoarce firesc, pe nesimțite: ”în strunga de oi/ să fiu tot cu voi/ în dosul stânii/ să-mi aud cânii”...

Ca o autodelimitare necesară, vin și zic: Nu voi să cad în patima exegezei literare, las asta în seama mult mai iscusiților cărturari decât umilul cronicar de-aci, dar parcă fruntea-mi prea plină de gânduri se-ntoarce către o Arcadie neaoșă, în care toate aveau un sens, iar paradigma era suficientă și eficace chiar și pentru inteligențe limitate, de școlari... Scriu doar gânduri îngenuncheate de paradoxul viețuirii într-un zgomot făcut de surzi, într-o continuă experiere a senzației de dinozaur, căci aparțin unei lumi pe cale de dispariție...
Ne preocupăm de fericirea după rețetar cam prea mult, cam prea hămesit, cam prea zgomotos și demagogic, uitând să ne asumăm și dezvăluim umanitatea. 

Și, de ce nu, poate și uitând că fericirea, în sine, chiar nu e o problemă sine-qua-non a existenței, ci o chestiune de șansă... Poate a unor aleși, poate, deseori, a unor nedemni... cine știe?...