Grotescul cel de pe scară și de toate zilele

Duminica e o zi a familiei, a izolării de lumea din jur, care nu intră în categoria aparținătorilor, cum se spune la spital celor care vin să te viziteze și să-ți aducă flori sau mâncare. Duminica e o zi a retragerii din lume ca într-o enclavă familială, cu tot soiul de feluri de mâncare, o zi de lene și de nefăcut lucruri, o zi care s-ar putea numi frumoasă, dacă n-ar fi otrăvită cu gândul că luni trebuie să te reîntorci la serviciu. 

Duminicile nu trebuie să te doară nimic. Duminicile trebuie să fii ca-n vacanță, adică liber, cu chef de leneveală, fără nimic de făcut, că doar e sărbătoare. Duminicile ar trebui să-ți placă la nebunie lumea, așa romantic și motivațional cum ne învață peste tot să vedem lumea. Zen, luminos, optimist și mai știu eu cum ne spală ăștia creierul să emanăm lumină și energie pozitivă... bla-bla-bla... Și noi suntem la ani lumină de civilizație, de empatie, de bun simț, de tot... 

A fost o duminică însorită, absolut binevenită după atâtea zile plumburii și friguroase. M-am procopsit cu o răceală zdravănă și aș fi avut chef de lenevit, la un pahar de terraflu și o firimitură de nurofen răceală și gripă, dar, ca o ironie a soții, niciodată când vreau să experiez starea vegetativo-leguminoasă nu-mi reușește. N-am prea putut, din... binecuvântate pricini. Ei, treacă și-asta, n-ar fi prima oară! îmi zic la finalul acestei zile, tot bine că am reușit să fac ceva, dar amintirile hidoase nu mi se șterg din memoria încă proaspătă, de pe retina oripilată recent de realitățile locuirii într-un bloc din proprietatea primăriei... 

Am avut destul timp de tot felul de reflecții, printre strădaniile de-a mă achita de obligații și corvezi, dintre care, cea mai enervantă mi s-a părut aceea de a intra în contact cu vecinii, în epica strângere de semnături pentru glorioasa furnizare a agentului termic. Nu vreau să-mi reamintesc ce fețe ostile mi-a fost dat să văd și nici ce greu le e oamenilor să înțeleagă evidența. Nu are niciun rost, oricum n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu alte repere interioare despre ideea de normalitate. 

Înșir aici niște reflecții despre inconsistența unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și al căror răspuns nu-l voi găsi niciodată. Și care nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Se dovedește, mi se dovedește, că oamenii nu se schimbă pentru nimic în lume, odată ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar.
Se dovedește că firea omului este ceva atât de real, definitiv și puternic stei de piatră, încât nu putem să schimbăm nimic la cei din jur, ne facem doar iluzii. Oricât de buni sau de morali ne-am putea considera noi, în amalgamul subiectivității noastre indignate de cine știe ce faptă antisocială sau nerușinată...
Nici cu condamnarea nu ajungem prea departe, căci din pereții la care batem noi, crezând că-i transformăm în uși, nu s-a ivit nici măcar o urmă de bunăvoință vreodată... Doar Moise a scos apă din stâncă, dar pe vremea aia... ”Tu le vorbeai și... se putea”, cum zice Arghezi, poetul tristeților adolescenței mele, azi niciun fel de glas nu mai străbate cerul până la urechile noastre surde din fabricație sau doar asurzite de larma egoului tot mai mare și mai suficient...
Cert e doar că în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care duminica dimineața urlă maneaua în difuzoare, iar în cursul săptămânii cretina se plimbă în fiecare dimineață de la șapte fără un sfert, preț de-o oră, o oră întreagă, bătută pe muchie,  cu pantofii cu tocuri pe gresia din casă, parcă doar așa, să-ți facă în ciudă, e tot mai greu să crezi că ar mai vrea Bunul să ne mai scoată și un mililitru de ... ceva... din... orice...
Suntem o umanitate degradată, tot mai degradată, fără speranța că ne mai facem bine... cel puțin așa îmi pare mie acum, la ora asta de târzie duminică, deși, poate, ochii fetiței cu păr afro, de care tocmai mi-am luat rămas bun la ușă, parcă m-ar contrazice... sau, cel puțin, și-o dorește cu ardoare idealista de profesoară din mine...
Ei, reluând, impresia ororilor este mai puternică și bate inocența la golaveraj.
Am văzut, de pildă, cum o femeie care-a scos capul prin deschizătura ușii ca dintr-o hrubă nu voia căldură în casă, căci afară i se părea ei că urmează să mai vină o vară și nu considera că alții ar avea dreptul să fie de o altă părere. Am văzut omul lup față de om... am văzut sluțenia nu doar pe chip, ci și în suflete, iar asta m-a amărât... pentru că niciodată nu-i înțeleg mecanismele de funcționare. 

Sunt incapabilă să înțeleg anormalitatea sau ceea ce consider eu că e anormalitatea, adică răutatea și egoismul, deciziile anapoda, împotriva logicii mai evidente de cât semnele de circulație, disprețul față de normele elementare de conduită civilizată. În capul meu nu se poate face loc pentru înțelegerea unor astfel de comportamente, de pildă cum unul dintre vecini să-și scoată câinele să defecheze tocmai la etajul doi, iar excrementele bietului animal să le lase chiar acolo, în fața treptelor, în pașii oricui... 

Și, evident, inevitabilul chiar s-a întâmplat, cum era și firesc: un copil a trecut și, în întunericul care domnea pe scară, nu a avut cum să evite să calce tocmai în fecalele animalului, împrăștiindu-le sublim pe tot palierul. Spre disperarea mamei, care n-a mai putut să-l prevină la timp, ocupată cu târârea silnică pe scări a căruciorului în care transporta o a doua odraslă, de vârstă insuficient de ridicată pentru a putea cădea și el, sărăcuțul, în aceeași capcană ca a fratelui mai mare... și a noastră, a tuturor locatarilor scârbiți, torturați olfactiv și deznădăjduiți în evoluția speciei umane... 

Ei, normal că nu e o noutate, sunt absolut convinsă că așa ceva se întâmplă zilnic în tărișoara asta, probabil că-ntr-o bună zi o să ajung să nu mai iau în seamă, o să devin înțeleaptă și superioară, imună la tembelism, căci, dacă e să-i dau dreptate psihologului, care spune că înțelepciunea nu-i altceva decât o durere vindecată, ne obișnuim cu tot soiul de dureri mundane și devenim înțelepți.
Dar azi nu sunt înțeleaptă, nu sunt imună, nu sunt altfel decât scârbită... De oameni, de logica lor inexistentă, de bunul lor simț inexistent, de altruismul lor inexistent, de educația lor inexistentă, de ființele lor anapoda și grotești...