O zi plină de semnificații se înscrie în mod luminos printre zilele vieții tale- de obicei, cam toate la fel... O zi în care-ți reîntâlnești un vechi și drag prieten e ca o sărbătoare. Căci îți reamintești de cel care-ai fost, stând la povești de la suflet la suflet, privești un om în ochi fără să-ți fie teamă că te va judeca, te va minți, îți va căuta slăbiciuni să ți le speculeze. Și, de fapt, îți reamintești de ce prietenia e cel mai frumos dar din lume, căci de dovedește încă o dată adevărul spuselor lui Antoine de Saint-Exupery, că este, ”în primul rând, pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare.”
Un vechi prieten e ca o rază de soare iarna: îți bucură sufletul, căci îl simți aproape, îl simți complice și intim, îl simți bun și pașnic. Și parcă singurătatea e mai puțin amară, când o simți deplină, în ceasurile tale de singurătate și amărăciune. Și-s multe și mute, cum multe și mute trebuie să fie ale multora dacă-și leapădă, măcar pentru o clipă, cât să se privească în oglinda inimii, ipocriziile și artificialitatea de fiecare zi.
Azi e sărbătoare, Acoperământul Maicii Domnului. O sărbătoare a bunătății Maicii lui Dumnezeu pentru oameni, o sărbătoare în care sfinții au văzut-o în văzduh, rugându-se pentru oameni. O sărbătoare frumoasă, când cerem Maicii Domnului milă și ocrotire, așa cum ea, cu mâinile ei sfinte, îi cerea lui Dumnezeu pentru noi îndurare și ajutor. ”Bucură-te, grabnică ajutătoare a celor obosiți de mâhnire și de întristare!” sună unul dintre versurile imnului acatist, care mie-mi place foarte mult. De câte ori nu ne-am simțit, fiecare dintre noi, obosiți ”de mâhnire și de întristare”?
La sfârșitul zilei, sunt mâhnită și întristată. Fără motiv sau, cel puțin, fără motiv nou... Și singură, deși m-a vizitat un prieten drag, deși am vorbit cu prietenele mele toată ziua, deși am stat între lume toată ziua, de-am obosit și-abia așteptam să vin acasă, deși am fost zâmbitoare și plină de vervă, deși am luptat împotriva nedreptății, deși am primit daruri: două mere roșii de Gemenea, de la prietenul meu, și-o frântură din Spania adusă special pentru mine, de la o familie preot-doamnă avocat, care mă apreciază: un șal spaniol roșu și-o cutie cu bijuterii superbe, pe care, probabil, n-o să le port niciodată, că-s prea ostentative pentru mine...
Sunt singură, căci sufletul meu nu simte acum pe nimeni aproape și simt că, într-un fel, sunt cu Dumnezeu nedreaptă și vrednică de osândă, dar tot mă simt așa: obosită de mâhnire și de întristare...
E cumva viața nedreaptă, urâtă? Nu cumva ochii mei sunt prea incapabili s-o vadă așa cum e, de fapt, frumoasă, tocmai pentru că e unică și irepetabilă? Mi-arunc ochii pe ecran și văd, ca un deget avertizator al universului, rândurile următoare: “Este viața atat de întunecata ? Nu cumva mâinile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea împâclită? Tu ești acela care trebuie să se înalțe.” (Dag Hammarskjold)
Zâmbesc și-mi șterg tristețea de pe chip, odată cu urma unor lacrimi din amintiri și mă gândesc că e timpul să-nvăț lecția numărul 3: a smereniei. Și, de acum înainte, hotărâtă să văd nenumăratele binefaceri ale cerului, pe care le ignor de atâta vreme, a recunoștinței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu