Insomnii. După două rânduri de teze, degetele au lepădat pixul roșu și ating tastatura laptopului de pe genunchi. În urechi mă desfătez cu Adriana Lecouvreur și ale sale ”poveri fiori”... Angela - ca nimeni alta!... De fapt, Angela și Kaufmann, căci acum e rândul duetului din opera lui Cilea, care a făcut înconjurul lumii... Ce frumusețe e-n stare omul să creeze și, totodată, de câtă abjecție poate să fie capabil! Mereu mă surprind că nu-mi vine să cred, aproape că mi se pare imposibil! Doar când realitatea îmi demonstrează mereu că e așa, n-am ce face și mă plec în fața evidențelor, dar parcă tot nu-mi pot reprima un rictus de stupefacție și dezamăgire... Probabil că secretul stă-n dozajul în care se asociază în sufletul aceleiași ființe... sau, poate, ca să mă simt mai bine, îmi zic că nu se pot asocia niciodată în același suflet, ele trebuie neapărat, sublimul și abjecția, să apară la oameni diferiți... Naivități de domnișoară de pension, dar necesare ca merinde pentru o noapte care se prevede lungă... lungă... 

O presimt în tic-tac-ul ceasornicului și-n bătăile inimii- lungi și grele, ca niște clipe când aștepți. Dar o noapte cu muzică și cu gânduri diamantine nu poate fi rea, căci cristalizările sunt necesare câteodată, mai ales atunci când nu ne învățăm lecțiile. 

Maurizio și Adriana reconfirmă dragostea, nemurirea ei - și asta e o certitudine care bate toate cârcotelile și toate abjecțiile. Nu surogatele de doi bani, nu moneda calpă a unor oameni mici, ci aia, adevărată, aia e nemuritoare!!!  Și înalță, și schimbă, și înnobilează și... emoționează. Și te face să uiți că în viață cunoști oameni croiți așa de strâmb, de nu înțeleg mai nimic din asta, ci se tot nevoiesc într-o îngustă autoidolatrie de toată jena... 

Judec mereu pe cei ce mă rănesc, judec mereu nedreptățile pe care consider eu că mi le fac ceilalți, cei dragi... Deși florile mamei încă se mai deschid, deși ochii mei au privilegiul de-a le vedea, deși încă mă trezesc în fiecare dimineață și trăiesc privilegiul că respir, deși urechile și sufletul meu aud și-nțeleg muzica asta minunată... tot mai judec ce nu-mi place și mă doare la ceilalți, tot mai aștept să schimb ceva în cei de lângă mine după cum aș vrea eu. Un semn de copilărie, de nesăbuință, de nerecunoștință față de Dumnezeu, clar!  De care mi-e tare rușine... Pentru că eu TREBUIE să fiu bună, mereu, orice s-ar întâmpla... 

Ultimele acorduri din Adriana Lecouvreur... Adriana își dă viața în brațele lui Maurizio, își dă ultima suflare, înveninată de otravă, în delir, iar muzica se stinge tânguios, ca tânguirea disperată a lui Maurizio, incapabil s-o salveze, rămas veșnic fără ea: ”Adriana, Adriana!.. Morta! Mooooorta!” 

Viața omului, firavă, plăpândă, e călcată în picioare de răutatea altor oameni răi, dar iubirea rămâne și învinge  moartea, orice.  Când e și dacă e adevărată. 

Lecția zilei de azi.