Duminică, inimioare, love... :)

Ce frumoasă și ciudată e viața!
Dimineață, când coboram scările, i-am urat ”bună dimineața” vecinului de la etajul patru, manelistul care mi-a asasinat vara cu aceeași melodie repetată obsesiv, și nu mi-a răspuns. Am trecut pe lângă el buimăcită, oarecum, cu o mare nedumerire în suflet și-ntre cutele frunții... Mereu mi se întâmplă așa când nu-nțeleg lumea: rămân, precum copiii, mască... Aseară, același lucru s-a întâmplat cu vecina cretină de la șase care, de mai bine de jumătate de an, în fiecare dimineața, de-la-șapte-fără-un-sfert-la-opt-fără-un-sfert-fix, se plimbă cu tocurile pe gresie prin toată casa și mă nenorocește: am întâlnit-o pe scară și, deși o cam detest, sinceră să fiu, din cauza zgomotelor care mi s-au împlântat în timpan de-o să le aud și-n mormânt,  i-am spus din bun simț elementar bună seara, dar a trecut înfumurată pe lângă mine, mi-a aruncat o privire superioară și nu mi-a răspuns, ostentativ. Ca să-mi confirme că e cretină, foarte probabil! :)

În fine, să revin la vecinul de la patru. Cum azi am golit pe jumătate sifonierul și-am aruncat o sumedenie de haine care se adunaseră, nepurtate, de ani, la finalul operațiunii monstru, care mi-a dat dureri de cap, am coborât să duc o parte din ele la gunoi. La ușa fanului devotat al lui Ștefan de la Bărbulești, peste adidași și papucii care zăceau pe preșul de la intrare, trona mobilul extrem de scump, probabil scăpat din buzunar-cel puțin așa am presupus! Cu toată frica instinctivă de recția imprevizibilă pe care-ar fi putut-o avea, nu m-am putut stăpâni să nu sun la ușă și să-l anunț, căci sunt convinsă că s-ar fi găsit suficienți doritori să intre în posesia aparatului... :) 

A răspuns soția, care mi-a mulțumit recunoscătoare și un pic șocată, cred. Când m-am întors, însuși soțul ieșise să fumeze și, cum sunt politicoasă din fire, i-am spus din nou bună ziua! Nu doar că mi-a răspuns, ba am făcut chiar conversație: mi-a mulțumit și el, declarându-se extrem de surprins și recunoscător. Și, cu titlul de ”cireașa de pe tort”, am primit și alte câteva informații: că telefonul aparține odraslei, elev în clasa a opta, care-a plecat la fotbal și a mai repetat isprava, căci a mai pierdut încă vreo două altele din neatenție, că soția o să-l întrebe unde-i e telefonul când se va întoarce etc... A încheiat spunându-mi că nu mai sunt mulți oameni cinstiți ca mine pe lume... :)))) Cum să nu ajungi să iubești asemenea vecini amabili și plini de drăgălășenie?!! :)))))) 

Doamne, ce frumoasă și rotundă e viața și ce mă bucur că mi-ai dat ochi să văd, minte să-nțeleg și zâmbet să mă amuz de toate... ba și de mine, deseori!
Soarele apune peste blocuri și-i văd imaginea în oglindă, în timp ce scriu, cu laptopul pe genunchi, coțopenită pe canapea. E un glob incandescent, roșiatic-auriu, perfect încadrat  într-o fereastră a unui balcon, al uni bloc din cartier ... Se duce la culcare, după ce și-a făcut și azi o treabă excelentă, căci a fost o zi frumoasă și limpede, de toamnă superbă. Probabil printre ultimele, deși tare-aș vrea să nu!
Am mai puține haine inutile în dulap, mai multă ordine în casă, mai multă  mâncare-n frigider, ceva mai multe vorbe dragi cu mama, mai mult soare în inimă, mai multe inimioare în casă- apropo, de la ele mi s-o fi tras atâta fraternizare cu vecinii?-, mai multă recunoștință în suflet și mai multe răspunsuri decât dimineață. Ei, să nu spun eu că a fost o duminică pe cinste?!!! :))))))))))))