De câteva zile România e-n doliu național: moartea unor tineri într-un club de noapte, într-un incendiu iscat din cauza artificiilor. O tragedie, desigur. Din cauza ei s-a dezlănțuit iadul urii: se urăște, masiv, tot: guvernanți, biserică, preoți, patroni, cluburi și orice există.
Se aprind lumânări în stradă, se pun flori la locul tragediei, se iese la televizor și se vorbește fără rost, se schimbă fotografii pe facebook, se postează mesaje revoltate, se spun cuvinte mari- cică solidaritatea societății cu tinerii frumoși și liberi, care ies, din nou, la proteste și-și iau țara-napoi. De la cine? De unde?
Pentru ce se protestează, împotriva cui se strigă? Cine e vinovat de moarte, cui i se cere socoteală? Or fi, desigur, multe de spus, dar la ce mai ajută asta acum, când se arată vitejii după război? Cine poate schimba ceva? Și, mai ales, cine poate aduce morții înapoi? Mă tem că nimeni, oricât de mult ar striga și s-ar revolta.
În isteria generalizată, cică statul e de vină c-ar construi biserici, preoții că nu se duc în fața clubului de noapte în care se cânta muzica satanistă să facă nu știu ce slujbe, Ponta că există și că e prim ministru- toți cei care nu ne dăm ochii peste cap că nu mai putem de suferință din fața calculatoarelor, care n-o ardem ipocrit pe facebook, care nu flecărim aiurea și nu ne punem un pătrat negru la poza de profil suntem vinovați de câte ceva.
Asta așa, câteva zile, până trece valul, până nu mai e cool să fii revoltat și solidar cu durerea celor care și-au pierdut copiii, care-și jelesc acum morții sau care așteaptă cu sufletul la gură însănătoșirea celor care zac pe paturile de spital, în stare gravă... La unii, sunt sigură, atitudinea e bine intenționată, deși inutilă și energofagă. Realitatea e mult mai tristă și mai categorică.
De fapt, cred că nimeni nu poate simți cu adevărat durerea nimănui. Și, mai ales, nimeni nu poate fi solidar cu nimeni în stare de ură. Solidaritatea este apanajul exclusiv al iubirii. Din iubire vine empatia, vine toleranța, vine decența tăcerii în fața nenorocirilor și singurul gest potrivit: plecarea mâinilor și-a inimii la rugăciune. Rugăciunea pentru sufletele aflate acum în iadul suferinței, pentru cele duse poate mult prea devreme- dar cine poate judeca cele îngăduite de Dumnezeu, în necuprinsa lui înțelepciune? Toate au rostul lor, deși nu-l înțelegem și nu-l acceptăm... Căci mereu e inacceptabilă suferința, moartea năprasnică la anii tinereții...
Dumnezeu să-i ierte pe morți, să-i ajute pe cei suferinzi, să ne lumineze mințile tuturor și să ne facă inimile cămara iubirii Lui depline, alinătoare și dătătoare de speranță, salvatoare din capcana încrâncenării și-a răzbunării!
Cred că abia asta e adevărata lumină, cea din suflete. Acolo e prea demult întuneric, prea demult răutate, anomalie, strâmbătate, dezechilibru... Prea demult neiubire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu