Prin geamurile încărcate cu flori de gheață, ca-n copilărie (atât de ger a fost!), se văd acoperișurile albe ale blocurilor, luminile mașinilor ce se strecoară pe străzile înzăpezite, iar pe sticla memoriei se înfiripă chipuri din trecutul mai recent sau mai îndepărtat.
Am făcut un ceai și am pus friptura la cuptor. Gospodăresc. Pentru ce? Degeaba, ca să-mi dau impresia că fac ceva constructiv. :) La mine-n casă miroase-a portocale, a cafea cu ciocolată și a savon de Marseille. Și, din când în când, de pe hol, a tot felul de bucate, de la vecini...
Diseară voi fi departe de mama, de restul alor mei, câți mai sunt. Voi fi alături de oameni străini, sperând că-mi voi amuți asurzitorul zgomot din creier, sfâșietorul dor din suflet. Dimineață, nepoțelul meu m-a întrebat dacă vin la ei și mi-a spus: te iubesc mult, Cămițo! Mi-a luminat ziua cu lacrimile emoției...
Mi-e dor de tata. De revelioanele copilăriei, când ne așezam la masă, când tata era binedispus- se întâmpla asta atât de rar! De vremea când eram cu toții... Am privit o fotografie de demult, când părinții mei erau tineri și frumoși, și tata zâmbea și se pregăteau de petrecere... Sunt produsul lor, sunt, poate, partea cea mai frumoasă din ei. Le moștenesc tristețile și sensibilitatea, m-am străduit să le duc mai departe ambițiile și visurile, deși nu prea mi-a ieșit. Probabil nu i-aș fi dat tatei prea multe motive de mândrie, dacă m-ar fi văzut acum sau, cine-știe... De iubit, știu sigur că m-a iubit mult, cu iubirea unui sacrificat. Le-am pus fotografia pe fundalul contului de facebook, să-i văd mai des, poate, astfel, o să-i am cu mine mereu...
Au început să curgă mesajele de Anul Nou, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin originale. Nu prea am chef să mă conformez uzanțelor și să mai scriu vreun mesaj, iar cui aș vrea să-i scriu nu-i voi mai scrie, i-am scris și i-am spus deja tot ce-a fost de spus. Vor fi în gândurile mele toți cei dragi, vii și morți, ca într-o regăsire universală. Mi-e dor de toți cei ce nu mai sunt, că sunt în lumea fără dor sau în asta, pe cine știe unde...
Am pentru ce să fiu recunoscătoare: un an plin de tot felul de experiențe. Am putut să-i fac bucurii mamei, mie, am putut să mă bucur de cei pe care-i iubesc, atât cât s-au lăsat iubiți și în preajma mea. Am multe pe lista de făcut, am multe nerealizări, au fost multe amărăciuni, dar le las în urmă. Toate, absolut toate lucrurile bune sau rele m-au învățat câte ceva, iar ce n-am reușit să memorez sau să înțeleg, viața mi le va mai repeta, până când tot ce trebuie reținut se reține.
Nu urăsc pe nimeni, nu mai port resentimente, încerc să învăț pașii pe drumul iubirii de mine însămi.
Se lasă, în curând, seara, sticloasă și înghețată, peste ultima noapte din anul acesta. Îmi doresc să nu mai gust niciodată disperarea unor finaluri de ani trecuți, când mă simțeam cel mai singur și trist dintre oameni. Cred că dacă aș putea dori mai sincer și mai curat unui om ceva e să nu simtă acea singurătate chinuitoare și fără speranță.
Să fim frumoși în anul ce vine, să fim frumoși la suflet și să fim buni! De restul, are cine să aibă grijă. Doamne-ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu