Îmi place galbenul, aș îmbrăca toată lumea-n galben cald, viu, vibrant și luminos, ca să surâdă, să fie mai puțin încrâncenată, mai puțin sumbră. În galben râzi cu suflet de copil, te sărbătorești în fecare zi că ești, că emani lumină și vibrezi pozitiv, solar, cald, ca o zi de vară, la solstițiu.
Mi-era drag, în copilărie, galbenul tricoului păpușii mele chinezești, de fapt o adolescentă fabricată de Arădeanca să arate o bizarerie de imagine a modernității chinezoaicei în viziunea epocii de aur: o puștoiacă frumoasă, cu ochi migdalați, îmbrăcată-n salopetă de jeans albastră și tricou galben, cu părul scurt, și negru și luciooos.!!!... A fost cea mai dragă păpușă a copilăriei mele, poate pentru că era un soi de frumusețe izbutit exotică, habar n-am, poate doar pentru că-i era dragă mamei sau poate pentru că avea tricou galben și nu veșnica rochiță...
Iubesc culorile, mi-s dragi cele limpezi și definite, curajoase și impetuoase, afirmându-se clar și hotărât, spunând tuturor lucrurilor pe nume.
Timidă și interiorizată, de cele mai multe ori, fetița șovăitoare care-am fost spunea verii și vieții un ”te iubesc” angajat, spoindu-și deseori prin culori vii o lume care nu era chiar ”cea mai frumoasă dintre lumile posibile”...
Mi-amintesc frânturi din copilărie și din viață prin cioburi de culoare: vara în care l-am pierdut pe tataie, o rochiță roșie, mama târându-mă, aproape, de mână printr-o căldură infernală, cadoul de ziua mea de la mama: o fustiță mov, cu buline multicolore, cu care m-am fălit tare amicelor de joacă prin colbul uliței, ciocolata pe care mi-a adus-o bunicul, într-o noapte de iarnă, cu trandafiri mari, galbeni pe etichetă... În perioadele de tristețe și dezamagire profundă am purtat, aproape inconștient, numai culori foarte închise: maro și violetul prunelor uscate...
Cel mai mult am iubit un pulovăr galben, tricotat de nașa mea, o maestră, pe care l-am purtat ani în șir, pentru că era luminos și izbitor, nu scăpam neremarcată, chiar să fi vrut... Mi-l amintesc și azi cu plăcere, deși au trecut ani de-atunci și sigur l-am dat de pomană cuiva...
Culorile se suprapun, în mine, peste emoții, peste stări de suflet, ca și cum îl dezvelești și-l arăți pe el, sufletul, voit sau nu, lumii. După pierderea tatei am purtat un an întreg veșminte negre, nu din conformism, ci pentru că era noapte și confuzie în mine, tăcere grea și tristețea lumii întregi. De-atunci urăsc de moarte negrul... așa cum de moarte urăsc moartea și implacabilul din ea...
Azi m-am copilărit, m-am întors hămesită la culori, la galben, la soare, la verde crud și la cer, pentru că ne e așa o sete de primăvară și de înnoire tuturor, așa că n-am cum să n-o simt și eu. Și-a fost soare bun și zvon de primăvară, ca o promisiune plutind peste tot.
Întâmplător, citesc pe un site că omenirea, hămesită ca și mine de bine și de fericire, s-a hotărât să-i celebreze fericirii o zi în calendar: 20 martie. Să fie, zic, binevenită și înveșmântată-n toate culorile pământului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu