parfum de primăvară

În drum spre casă, m-a oprit pe un trotuar parfumul dulce: venea de sub un zarzăr înflorit și-am realizat, îmbrățișând fericită cu privirea comoara de alb parfumat, risipit cu generozitate lumii, că a venit, în sfârșit, primăvara!
Am așteptat-o ca o respirație amplă după un anotimp de mare oboseală și amărăciune, cu ochii lacomi de culoare și lumină.
Am chemat-o și mi-a răspuns, magnifica, draga de ea, cu promptitudine, deși eu n-am fost în stare s-o presimt, căci avusesem, probabil, sufletul prea greu de-ale vieții nevoi...
Abia în seara asta, cu sufletul plin de cerul pe care l-am luat cu mine de la biserică, am primit binecuvântarea de-a o simți deplină, mireasă, gratuită și încă un an- primăvara...
M-am întors spre casă cu o bucurie de zile mari,  adulmecând aerul serii înmiresmat și gata să îmbrățișez, sufletește, necunoscuții și lumea de aiurea... Scânteiau clar genele stelelor, semn că s-a făcut primăvară și-n cer și-am mulțumit, încă o dată, lui Dumnezeu, că m-a binecuvântat să le văd și anul acesta.
Ce-i drept, beatitudinea mea a ținut destul de puțin, căci înserarea pusese deja stăpânire pe oraș, splendorile de suavă frumusețe nu se mai zăreau așa de bine,  lumea se grăbea să închidă magazinele, să ajungă acasă, insensibilă la florile timid galbene din cei câțiva lăstari de pe marginea trotuarelor, rămași în viața după atacul atâtor neisprăviți care, neavând ceva mai bun de făcut, distrug încercările municipalității de a estetiza acest oraș, pe cât se poate...
La colțul străzii, când să traversez, un cocalar vitezoman cu mercedes mi-a dat emoții, silindu-mă să fac speriată câțiva pași înapoi pe trecerea de pietoni, ca să rămân în viață, readucându-mă în prozaica realitate a lumii fără primăvară, fără cer în suflet și fără iluzii.
N-am lăsat-o, însă, să-mi fure liniștea, poate de-asta am și ales intrarea din spatele blocului, unde nu riscam să întâlnesc prea multă lume, poate doar câțiva câini vagabonzi. M-am încrezut în providență și -am ajuns cu bine în casă, întâmpinată de parfumul buchetului de zambile de pe masa din bucătărie, primit în dar azi, de la o fetiță cu ochi la fel de albaștri ca și ele.
A fost o zi frumoasă. O zi cu soare. O zi onestă, cu care-am fost onestă și eu, căci am lasat-o să-mi inunde atât casa, cât și viața. Și-a fost tare bine, o primenire necesară, taumaturgică.
Și mi-am reamintit, pe seară, după o altă discuție care se pare că nu va duce nicăieri, precum n-au dus nici celelalte, că am învățat de la viață să accept multe realități care nu-mi sunt chiar pe plac și cum învăț să trăiesc cu ele zi de zi, deși nu mi-e simplu deloc, deloc...
Tot învăț, de ceva vreme, că trebuie să accept ceea ce nu pot schimba. Evident, cum mă știu, nu înainte de-a fi făcut cam tot ce se putea face și tot ce putea face un om încăpățânat ca mine, adică să lupt, să încerc, să mă rog, să spun tot ce era de spus și se putea spune. Pentru că unele lucruri chiar nu se pot spune, cu niciun preț, căci sunt de nespus în eter neprielnic, ca și cum ai semăna în deșert semințe... Semințe ce știi că n-au cum să rodească niciodată, din binecuvântate și prea multe, prea implacabile pricini... Ufff, primăvară, primăvară, iartă-mă, nu mi te-ntristez, ce rost ar avea?!...
Deh, ziceam și eu, eu care n-am orgolii inutile, cel puțin așa îmi place să cred! :)
Chiar cred că oamenilor trebuie să li te arăți așa cum ești, ca să aleagă dacă le place ceea ce văd, dacă au sau nu nevoie de tine, dacă te vor pe tine cel adevărat sau nu. Cinstit. Nu văd rostul cochetăriilor de adolescentă întârziată, nu le-am suportat niciodată, iar acum, când nu mai sunt demult o adolescentă, mi-ar repugna în totalitate. Chiar așa, văd din ce în ce mai des în oglindă din ce în ce mai multe fire albe și încep, din ce în ce mai acut, să percep cum trece timpul... E firesc, știu, dar mă pișcă de inimă un soi de nostalgie bizară prin noutatea ei...
Mda... cam așa ar suna un fel de bilanț pe care-l fac, atipic, nu la final de an, căci n-am prididit de treburi de tot soiul la finele lui 2013, ci acum, când am dat afară iarna definitiv de peste tot.
Și zic și-ți zic: ce-a ținut de mine să schimb, am schimbat. Vorbele le-am cam spus, mâna, mâinile-amândouă le-am întins, brațele le-am deschis larg, e loc destul și-s statornică în hotărâri, la perseverență în tărâmul inimii am cu greu competitori. :)  Toate mi le asum, căci sunt ale mele- și cele albe, ca florile zarzărului, și cele întunecate, ca noaptea atâtor greșeli ce le voi fi făcut și nu mai pot fi schimbate, oricum. Pentru toate dau socoteală și-am dat și voi mai da, probabil, când va veni ceasul, în fața Celui ce le știe deja, chiar și pe cele care-și așteaptă rândul să devină făptuire.
Te-am așteptat, primăvară... Crengile sufletului mi-s pline de muguri și promit flori și rod bun- chiar dacă târzii, căci fiece întâmplare are rostul și menirea ei sub cerul  care ne este singura certitudine și speranță.