Nu-mi place frigul, nu-mi place să fiu nevoită să-mi pun o sumedenie de haine groase și incomode, mi-amintește de-un aspect deloc poetic al copilăriei mele la țară.
Întruchiparea pesimismului, mama mă încotoșmănea teribil, limitându-mi întrucâtva mult dorita mobilitate. Mereu îngrozită de desele mele răceli, mă obliga să-mi pun mai multe pulovere, ba mă mai și certa permanent că nu mă îmbrac sufcient de gros în clasă- și-atunci clasele la școala din satul în care-am învățat eu erau cam la fel de friguroase ca și clasele în care-am predat, acum doar câteva săptămâni, într-un oraș civilizat, din mileniul al treilea... Am și-acum o fotografie din clasa a doua, parcă, în care uniforma pusă peste două trei pulovere mi se pare că mă făcea să arăt ca un copil obez... și nu eram decât o fărâmă de om, cu ochii prea mari și prea triști...
Nu-mi place să-mi simt permanent picioarele înghețate, indiferent de încălțări și mi-e o frică de mor de eventualitatea unei alunecări pe gheață, care să-mi fractureze vreunul dintre oasele mele și-așa prea fragile, după cum zic doctorii :) Încă îmi aduc aminte cu groază de o astfel de căzătură din copilărie, strașnică de altfel, când am rămas fără suflare privind cerul de deasupra, întinsă pe gheață, după o glumă proastă de-a pământului, căruia i s-a năzărit să-mi fugă de sub picioare... Zic de el, săracul, care ne rabdă!... Probabil eroarea era a picioarelor mele instabile, dar să nu divagăm, zic... :)
Nu-mi place ninsoarea decât declarativ, de circumstanță și decorativ, ca-n ilustratele de sărbători, când mă raliez omenirii normale, plesnind de sănătate și de chef de bulgăreală și zic că e musai, că să confirmăm tradiția...
În rest, m-aș cam lipsi de iarnă și de aspectele ei mai puțin poetice, decât căderea fulgilor de nea în cine știe ce peisaj desprins dintr-o filă de poveste. Și nici după bătaia cu bulgări nu mă dau în vânt, nu mi-e dor deloc de mâinile-nghețate și roșii ca niște raci, nici de luptat cu nămeții și nici la clădit oameni de zăpadă nu mă-nghesui... Copiii și nebunii spun adevărul! :)
Tot astfel, recunosc că e binevenită schimbarea subiectului, căci ne împovărase peste măsură tristele realități ale zilelor trecute: morți inutile, cinism și indiferență la nivel instituțional, nepăsarea și indolența nației, chiar și la gesturile extraordinare ale unora dintre noi, rari, ce-i drept, aceștia din urmă, rarisimi...
M-a îndurerat și m-a pus pe gânduri ce-am văzut și ce-am trăit zilele trecute, m-a mâhnit să constat la unii semeni celebra atitudine: ”să moară și capra vecinului” sau sinistra: ”las' c-așa-i trebuie!”, care ne fac atât de puțin cinste ca nație și ca specie pe suprafața planetei...
M-am retras tăcută în mine și-am stat doar cu sufletul meu de vorbă, fără să mai vreau, în unele clipe, să văd nimic... o ciudată mizantropie parcă a pus stăpânire pe mine și-am peregrinat, fără rost, printre șiruri de gânduri fără leac... Așa că albul de-afară l-am resimțit ca un bandaj peste răni. Să le vindece sau măcar să le ascundă vederii, să le mai uităm pentru câteva clipe neprețuite...
Nu știu la ce sperăm, nici nu știu ce merităm să se schimbe, atâta timp cât nu facem mai nimic, cât ducem mai departe în suflete ranchiuna, răutatea, neiertarea, orgoliul, teama, stupidele poveri și convenționalele măști pe care ni le punem când interacționăm unii cu alții.
Până una-alta, blocați în case de atenționări meteo, de coduri de diferite culori, privim ninsoarea ca o primenire.
Pe fereastră, până și garajele hidoase, acoperite de zăpadă, par altfel...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu