Convalescență

Mă vindec greu: de suferință, de amintiri, de lacrimi, de dezamăgiri de tot soiul, de tras speranțe inutil și de-o pârdalnică de gripă, ce mi-a dat bătăi de cap zilele acestea. Recunosc, am o imunitate foarte scăzută, în ultima vreme, la răutăți, indiferență, neiubire și viruși.
Obosesc repede de mers prin deșert sufletesc, de urcat trepte care nu duc nicăieri, de bătut la porți închise și am nevoie de resuscitări dese: de vorbe bune, de zâmbete, de speranță, de visuri...
Sunt în convalescență, atât după gripă, cât și după mari mâhniri și ceva din mine- sau de-afară- parcă se opune cu înverșunare la un nou început. Dar, îndărătnică și perseverentă, chiar și-n greșeli, nu știu sau nu pot să nu încerc mereu și mereu remedii- uneori chiar dacă știu că sunt nefolositoare.
Conservatoare cum sunt, știu că trebuie să existe o rezolvare, că trebuie să existe o soluție a ecuației, un capăt de drum, de boală, de ghinion, de... ceva ...
Și, iată-mă, cum mă bat zilnic cu metehnele vechi și tentațiile neconstructive de-a afla răspunsuri, de-a avea certitudini, de-a despica firul în patru, de-a căuta sens în orice.
Mi-e greu în orice ține de inimă, în comunicarea sentimentelor și, mai ales, în ascunderea lor, când dau pe-afară, ca vinul dintr-un pahar prea plin și mă nevoiesc îndărătul pleopelor, refacând filmul al cărui scenariu aș vrea mereu să-l duc spre happy-end.
Mă simt deseori neputincioasă, învinsă, resemnată în fața evidențelor din partea celorlalte inimi dragi, dar surde la glasul inimii mele și sufăr mereu, ca și cum ar fi prima oară, deși mereu îmi promit să n-o mai fac, să mă-nvăț minte.
Tot astfel, mă înalt ca fluturii spre soare în fiecare clipă de neașteptată surpriză, mă las repede descumpănită și iluzionată de-un semn de bunăvoință, de-o confesiune pe marginea amiciției și-a lipsei de ceva mai bun și tind să cred, din nou, că lumea se mișcă spre firesc și spre sens și că e ca mine, că e cum cred eu...
Deseori firul discuțiilor îmi dezvăluie miezul lor amar, deseori am de la ceilalți nu surprize, ci confirmări dureroase, dar eu nu mă pot opri să nu sper ca netrebnica de cortină să cadă peste altfel de final...
Imi zic: ce contează că nu e ca la carte? nici nu prea pun eu preț pe șabloane, mă mulțumesc cu fondul, nu e chiar atât de importantă forma, în definitiv, eleganța e aproape o relicvă istorică, de pe vremea cavalerismului, iar eu nu sunt decât o femeie care stă într-o garsonieră... Dar, de fapt, în sufletul meu, conservatoare cum sunt, știu că pentru mine e importantă, că gesturile alea mici sunt importante, că nu pot trăi fără ele, că mai degrabă aș trăi fără altele, considerate mai importante și mai valoroase financiar de toată lumea normală...
Dar eu, care m-am hrănit cu visuri și-am crescut cu file din cărți, care sunt plămădită dintr-un aluat așa de puțin rezistent la intemperii ale vremii și-ale oamenilor, care plâng la filme pe care le-am văzut de n ori, care mă îmbolnăvesc, la propriu, în preajma oamenilor răi și îmi revin așa de greu din tot soiul de dezechilibre, eu știu că, fără acele nimicuri semnificative, povestea n-are cum să ajungă la finalul mult dorit... Oricât mi-ar plăcea mie să se-ntâmple...
Da, îmi revin greu... Din povești amare, din pereche silită să-nțeleagă neperechea, din minciuni și surprize de proporții, dintr-o banalitate de gripă care-mi dă, pe lângă simptomele specifice, insomnii și dor dumplit de răspunsuri... cât mai curând. Oricare-ar fi ele!