Îmi doresc o ie de mult, de mult de tot, din copilărie. Iubesc cămașa asta populară cu patimă, mi se pare cel mai frumos veșmânt feminin pe care l-a dat acest neam universului- o minunăție!
Când eram micută, am primit una de la bunica paternă, cusută cu mâinile ei iscusite. Am venerat-o, deși avea prea mult negru, găseam eu și mai găsesc și-acum, căci urăsc cu înverșunare negrul, și era prea grea din cauza mărgelelor cu care-o împodobise. Oricum ar fi fost, am iubit-o, am purtat-o și-am păstrat-o ca pe un tezaur. O mai am și acum și-o privesc cu nostalgie...
De-atunci, de când eram copil, n-am mai avut ocazia să port ie. Nici altă asemenea măiastră cămașă n-am mai avut, căci nu mai am de mult bunică și nici vreo alta n-am mai găsit... Mi se pare așa de nepotrivit să cumpăr o ie de pe marginea tarabei, de la vreun târg din acesta plin de vulgaritate și de lucruri care imită grotesc arta tradițională românească, încât parcă aș comite un sacrilegiu...
Rămân cu nostalgia iei mult dorite și visez ca, într-o zi, să se-ntâmple o minune: să găsesc o asemenea cămașă frumoasă și să știu din prima clipă când o văd că este pentru mine, că mă reprezintă... Cine-știe, poate chiar așa va fi... căci visurile perseverente trebuie să se-mplinească și ele odată și-odată...
Mi-ar plăcea să pot purta, într-un viitor ideal, o cămașă românească luminoasă și viu colorată, fără sclipici, doar cu podoabele florilor cusute de cine-știe ce mâini dăruite de Dumnezeu... Cred că nicio ținută exclusivistă și prețioasă din lume nu m-ar face să mă simt mai bine îmbrăcată. Așa sunt eu: o tărancuță crescută în praful uliței, în care se manifestă glasul sângelui străbunilor...
În seara asta am privit minute în șir un album cu femeile Casei Regale a României purtând costumul popular. Nu m-am mai săturat privindu-le. Doamne, ce minunăție, ce frumusețe și cu câtă noblețe le poartă femeile acelea nobile, care nu se sfiesc să se împodobească doar cu straiele făcute și purtate, de secole, de țăranii români!...
În sufletul meu romantic și desuet, imaginile acestea sunt ca un balsam.
Mi le imaginez parfumând aerul cu prezența lor grațioasă, din alt veac, pe ele, care vorbeau cu ușurință și firesc franțuzește, mâncau cu tacâmuri de argint și trăiau după rigorile celei mai înalte etichete...
Le văd privind cu ochii lor limpezi zările din balcoanele palatelor regale, efigii delicate alte unei umanități cum azi nu mai este... și-mi vine să fug din atât de vulgara realitate de azi, care nu ne oferă decât uniformizare. Măcar în vis... :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu