Un alt fel de prolog

”Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheață
și vine noaptea și amărăciunea
depărtării...”

Antonio Machado- Prolog

N-am înțeles niciodată de ce s-or bucura oamenii că vine toamna. Mă uit peste tot, pe toate blogurile, pe toate siteurile unde lumea postează poze edulcorate și se manifestă ca și cum ar fi în delir c-a venit toamna. Mă uit siderată și zic: hait, n-oi avea eu simțul ăla care e ultima fiță printre ăștia care se dau moderni și cool acum, respectiv bucuria de-a trăi luminos, optimist, ca-n pseudofilosofiile de facebook și discursurile motivaționale importate, și ele,  de pe la străini, fără noimă, ca o soluție zen, wegan sau naiba știe ce minune care îți promite marea... regăsire a căii spre sufletul tău de bebeluș pur și rubicond... cu sare cu tot...
Știu tot, că mă uit la tot. :) Sunt curioasă, citesc, m-am abonat la tot felul de newslettere, prin care mi se umple căsuța poștală de tot soiul de informații și de oferte ademenitoare de schimbare a karmei și feng shuiului din trei... ședințe și trei participări la seminarii, întâlniri, terapii, metode care vând... cai verzi pe pereți... Nu m-a convins nimic până acum să-i contactez și să le umflu conturile, mi se par înșelătorii fără pic de rușine, dar, ce să-i faci, oi fi eu mai refractară la nou! :))
Întorcându-mă la avalanșa de entuziasm cu care oamenii au întâmpinat luna septembrie, sosirea proclamată cu frunze, poezii, surle și trâmbițe internautice a unui anotimp, mă străduiesc să le-nțeleg euforia.
În ultima vreme- o fi din cauza pârdalnicului de 38, mă gândesc eu cu o sprânceană ridicată interogativo-îndoielenico-medidativ - toamna o asociez desfrunzirilor, ofticoșilor, ploilor interminabile, noroaielor, brumei, frigului, necesității închiderii ușii de la balcon în timp ce-mi beau cafeaua și a altor blestemății.
Sunt om al verii, mi-e drag soarele, mi-e dragă lumina, mi-s dragi margaretele, macii, galbenul florii-soarelui, al fluturilor, mi-e dragă căldura- cum să mă bucur că tot verdele se îneacă încet într-un fluid de rugină fatală, ca o rană a unui muribund? ... 

Cum să-mi placă faptul că jumătate de an companioane ne vor fi doar ciorile - negre, funeste premoniții ale unui deșert de plumb, căci așa văd eu iarna, meteahnă molipsitoare de sorginte bacoviană... Ce mai vorbă lungă, n-am cum scăpa de damnarea de a fi, totuși, ”profă” de română și, chiar dacă nu-mi scrie în frunte încă, gândesc și simt livresc, mă raportez la lume livresc...
Bacovian... Care dintre noi are curajul să spună că n-a simțit măcar o dată lumea așa, ca el? Mai ales când plouă, când plouă nesfârșit, molcom, tânguios, ca o agonie a verii care se mărturisește învinsă?
Mă gândesc, deseori, ce firesc e Bacovia în toată stranietatea deprimării lui! Nesfârșita lui nevroză e, cred, starea generală a multor muritori, doar că n-au fost atât de talentați ca el s-o exprime... și n-au avut șansa de-a deveni atât de celebri. Poate doar dacă se sinucid în prime-time și profită televiziunile care prevestesc calamități de pe la noi să facă audiențe maxime, căci românul, bag seama, e ahtiat după senzaționalul oribil. E o insațiabilă nevoie de grotesc și macabru în noi, ca nație: ne uităm la înmormântări transmise în direct, căscăm gura să vedem mortul cu mâinile împreunate pe piept, așteptăm hămesiți să ni se arate ”ultimile imagini cutremurătoare din viața lui vadim tudor”- așa am văzut azi, în cancelarie, că anunța la o televiziune cumplită, că va urma ”imediat! senzațional!”. 

Fac audiențe fantastice emisiuni în care ni se prevestesc dezastre și iminente apocalipse, în care se ocărăsc mamă și fiică, în care-și expun viața intimă niște ființe promiscue, în care vine nu-știu ce mama omida sau horoscopistă și anunță nu știu ce eveniment favorizat de luna neagră, sau albă, sau plină sau în eclipsă și de nu știu ce planetă retrogradă.... în nu știu ce case și conjuncție și... mama dracului, că mă uit, năucă, și nu-nțeleg nimic, nici ce caut în viața mea, nici ce caută ăia pe sticlă, de prostesc săraca nație, și-așa suficient de proastă din cauze naturale. 

Dintotdeauna am urât frigul. Frigul e o altă față a urâtului, pe care nu-l suport în nimic, de care fug mai abitir ca de râie. Frigul e moarte, e lipsă, nu are existență în sine. E un fel al soarelui de-a spune că e cam ocupat, nu vrea să ne mai dea tot ce poate, că are treabă și pe la alții, să ne punem frumușel pofta-n cui și puloverele pe noi și să-l tânjim... până la vara viitoare... ca să citez un refren al unei melodii stupide, în trend anul ăsta, zice lumea... și care, cică, obsedează pe toată lumea! 

Când vine toamna, mă îngrozește faptul că trebuie să renunț la sandale, că trebuie să-mi pun haine incomode și groase, că trebuie să suport ploaia, care-mi umezește părul și-mi murdărește pantofii cu care trebuie să mă duc la serviciu- căci, da, toamna mă duc , din nou, la serviciu. Iar eu la serviciu am îndurat niște geruri de-a dreptul polare ani de-a rândul, așa că că niciodată nu-mi va fi suficient de dragă toamna rece... :)

Pentru oamenii singuri și suficient de conștienți de urâțenia lumii provinciale din jur, toamna nu e un anotimp plăcut, chiar deloc. Se redeșteaptă vechile fobii, singurătatea e mai apăsătoare, ploaia o simți mai pregnant în auz, lumina e mai puțină și nivelul de serotonină spun unii c-ar scădea considerabil, de-aia e nevoie de mai multă ciocolată, care îngrașă al naibii de tare. Urmând aceeași logică, de-aia bălțile de pe trotuarele recent  și aberant - adică în pantă, cu multe denivelări- renovate de primărie nu sunt deloc atrăgătoare, căci încă îmi mai fac praf toți pantofii, dacă mă aventurez să mă duc la serviciu pe jos, de-aia mersul sub umbrelă n-are nimic romantic, căci te uzi oricum, ca și cum n-ai avea-o, de-aia toamna asta care a venit și se anunță taaaaare lungă și insistentă, nu e nicio scofală, pe cuvântul meu!