Miracole... de toate

Azi l-au botezat pe Tomică. Tomică e o minune de copil, băiețelul prietenei mele, pe care l-am ținut în brațe în vara asta, l-am adormit, i-am cântat, l-am legănat și care m-a făcut să mă gândesc cum ar fi fost dacă?... 

În fine, revenind, azi am fost martoră la un moment special din viața lui Toma Ioan, la care el habar n-are c-a participat, va afla mai târziu, fără să înțeleagă, multă vreme, mai nimic. Azi el doar a dormit un pic în brațele nașului, iar apoi și-a făcut datoria de bărbat și, evident, a plâns... de foame! Am rămas  noi, ceilalți gură-cască responsabili cu emoțiile și cu perceperea încărcăturii momentului, printre poze, priviri curioase și amuzate, să ne ștergem din colțul ochiului o lacrimă rușinată și plină de sentimentalism. A fost unul dintre momentele alea speciale, la care mi-am dorit să particip, așa că m-am coțopenit pe pantofii cu toc de 10 cm, mi-am pus bluza cu inimioare și m-am dus. 

Ce să fac, sunt un ghem de emoții totdeauna la ceremonii: plâng la nunți, înmormântări, botezuri, tăieri de moț și alte evenimente speciale, cu iz aniversar, sărbătoresc... Orice, numai festiv să fie, că eu mă și racordez la energia evenimentului cu emoția la purtător. Probabil, m-or fi menit ursitoarele să rezonez la emoțiile altora, habar n-am, dar cred că-mi place să fac lucruri cu anumită semnificație. Citeam pe undeva că fiecare din noi are amintirile pe care le merită. Eu am o grămadă de amintiri la momente cruciale, de la nunțile prietenelor mele, ale rudelor dragi, de la aniversări, de la tot felul de evenimente cu potențial lacrimogen.
Nu lipsesc, desigur, și amintirile stupide, caraghioase sau jenante. Mi-aduc aminte, de pildă,  până la detaliu, ce-am simțit atunci, ce culoare aveau hainele, cum am stat în nu știu ce rochie, cum m-au strâns pantofii, cum m-au deochiat babele, cum m-au bârfit muierile, cum m-au privit bărbații, cum am mângâiat nu știu ce copil, cum am auzit nu știu ce detaliu aiurea despre oameni, dar niciodată nu le-am împărtășit nimănui, le-am ținut pentru mine, cu un fel de datorie a discreției.
Cred că ar fi trebuit să mă fac invitat de profesie, căci știu întotdeauna cum trebuie să mă adaptez momentului,  ce lucruri să spun, unde să stau etc... Și, ca să fie tacâmul complet, mă flatez singură că mai știu, întotdeauna, cum nu trebuie să fac nimic strident și să ies în evidență... O fi doar o coincidență că tocmai de aceea ieși mereu, îmi șoptește malițioso-ironic ”îngerul” de pe umărul stâng? :))) Nu știu, nu mai stau la discuție, îi dau un pumn de indiferență și-l trimit la plimbare. Îmi plac evenimentele fericite și gata! 

Vecinele mele de la țară îmi povesteau cum, în copilărie, le distram grozav, căci nu-mi era deloc teamă de public. Mă așezau în pat, pe vreun scaun, mă rog, nu contează pe unde, dar așezată să fi fost, îmi dădeau ceva dulce și mă luau la întrebări, iar eu ”turnam” tot. Povesteam din casă, ce-a zis mama, ce-a făcut mamaie, răspundeam cu tot felul de amănunte indiscrete, cu nevinovăția unui copil de trei-patru ani, tot ce mă întrebau. Turuiam ore-n șir, bomboane să fi fost, iar alea râdeau de se prăpădeau, ticăloasele! :))) De unde se vede treaba că n-am rezistat niciodată dulciurilor și amăgitorilor. :))) 

Ei, acum lucrurile s-au mai schimbat, dar, probabil, nu esențial. Sunt mai selectivă în privința evenimentelor la care particip, nu mă mai las amăgită de ciocolata oricui - o prefer pe cea pe care mi-o procur singură, în cantități chiar nerezonabile - dar nu exclud să mă mai las amăgită de ofertele unor falși prieteni...  Încă nu-s destul de selectivă în distingerea lupilor în blăni de oaie și, uneori, poveștile mele sincere mai ajung, accidental, pe la urechile unora care nu merită nici o fărâmă din asemenea dar... Zic dar, căci sufletul fără mască, împărtășirea unor povești de viață netrucate, curajul privirii în ochi a celuilalt sunt un dar inestimabil, care ar trebui prețuit, nu călcat în picioarele disprețului și-ale batjocurii nimicniciei unora..  Mă rog, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, spune e o vorbă veche, așa că fiecare va semăna ce-a cules, sunt absolut sigură. Așa că, probabil, n-o să mă vindec niciodată de drag de oameni, n-o să pun niciodată un zid cenușiu în locul unde ar trebui să bată o inimă... Ei, ce să-i faci, mereu am spus-o, nu-s perfectă, doar minunată! :)) 

Cert e că azi a fost o zi frumoasă, o zi cum îmi place mie: cu emoții, cu bucuria bucuriei celor dragi, a prietenei mele, Mino, cu sufletul cald de priveliștea unui pui de om care-a devenit creștin. 

Am privit cum preotul binecuvânta apa să devină , prin har, sfințită și să-l primească în ea, curată și neatinsă de rău, pe puiul de om care scâncea pe scutecelul alb, pe masa din bisericuța veche, și să-l îmbrace în haina nouă și curată a Sfântului Botez.  Și apa s-a prefăcut, din Duh și din miracol, deși ochii noștri cei omenești nu l-au văzut. Dar l-au crezut cu ochii inimii, căci atîta trebuie oricărui miracol să se întâmple: voia lui Dumnezeu și credința ta. Trebuie doar să crezi. 

Să ne trăiască Tomică, zic, să ne trăiască și să ne crească mare tuturor celor care-l iubim și ne simțim binecuvântați că trăim în preajma miracolului!... Iar copiii sunt și ei parte din miracolele lumii, insuficient conștientizate de către o omenire oarbă la minuni, la daruri de duh și la revelații...