Lecția nr. 1

Sunt ca într-o sărbătoare: de ieri a început Festivalul Enescu și, deși nu cred că voi putea ajunge la niciun concert în sală, le voi urmări pe mai toate în transmisiunile directe, online sau la televizor sau în înregistrări. Sper să văd cât mai multe. 

În seara asta am văzut și ascultat Simfonia nr. 8 a lui Anton Bruckner, dirijată de Zubin Mehta- o altă sărbătoare! Ignorantă cum sunt, nu auzisem muzica asta niciodată, însă mi s-a părut minunat de frumoasă! Nu știu exact la ce a vibrat sufletul meu, dar la muzica intensă și dramatică mi-a bătut altfel inima... Mi-a plăcut mult... mult, am ascultat ca vrăjită. E imposibil de pus vreodată-n cuvinte, cel puțin mie îmi este imposibil, ceea ce simt când ascult muzica clasică. Nu cred că te poate pune ceva mai mult în relație cu universul, cu Dumnezeu, cu ideea de sublim decât muzica! Probabil că se va difuza și înregistrarea la tv, sper să vadă și să audă cât mai mulți oameni, e imposibil să rămâi insensibil la așa ceva, chiar dacă nu înțelegi și nu ești un cunoscător. Muzica trece orice fel de granițe- sunt absolut convinsă. Îți trebuie doar de Sus darul de-a o putea primi în tine. 

Am început școala... o nouă zi, aceiași oameni, emoții multe și încercarea de a face față cu brio unei situații jenante, pe care nu știu încă s-o gestionez, dar voi găsi o cale. Nu singură, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri de tot, chiar de facem noi fatala eroare de-a uita asta. 

În rest... am aflat despre oamenii indisponibili emoțional, am citit un studiu de psihologie relațională destul de interesant și am văzut acolo câteva simptome pe care le-am recunoscut la oamenii de la care încă mai aștept, ce naivitate din parte-mi, un fel de răspuns... De fapt, răspunsul îl am de mult, m-am amăgit că va fi altul... Înțeleg niște... multe...

Nu mai e cazul să mai aștept de la oameni să ofere nimic. Nu de la oameni pentru care nu sunt, de fapt, o opțiune. Poate că, de fapt, nici nu e vina mea- oricum nu mai contează. 

Am mai învățat ceva azi: că, inconștient, aleg rău mereu. Poate pentru că m-am obișnuit cu suferința și neiubirea și doar asta știu. O să mă feresc de-acum de orice astfel de persoane, e mai bine, oricum nu pot face nimic pentru ei. Poate că, de fapt, nici nu au nevoie să fac nimic pentru ei, poate că, de fapt, nici n-au nevoie de iubirea și ființa mea. Deocamdată, singurătatea! Singurătatea nu-ți poate face niciun rău, oamenii nepotriviți da!

Nu sunt tristă deloc. Învăț să mă iubesc, dar e încă un exercițiu inedit, deocamdată mă tolerez doar. E, în aceeași măsură, dificil, încă nu-mi place de mine suficient de mult... :) 

Ciudat, concomitent, știu că am multe motive s-o fac, căci am daruri de la Dumnezeu pe care nu le prea recunosc la cei din jurul meu... la mai nimeni... sau, mă rog, la foarte puține persoane. Cred că asta-i un motiv să pun piatra de temelie și să-ncep lungul drum al iubirii față de cenușăreasa din mine, pe care-am lăsat-o în cenușa propriei nevalorizări. 

Studiul de psihologie m-a pus pe gânduri, căci m-am recunoscut în destul de multe ca o persoană ce se autosabotează de ani și-și creează singură capcane, se programează să cadă în ele, ca să nu mai poată ieși niciodată. Prin propriile fapte și prin lipsa de reacție la răul pe care-l vede la cei din jur, să asigură că e victimă, căci așa a fost învățată că merită. Un subconștient nebun, propriul dușman...
Știu și de ce, răspunsurile toate le am, le înțeleg, căci pot... așa că... o să-ncep cu alte feluri de verbe- primele cărămizi ale omului ce-l ascund și căruia nu-i dau voie să existe așa cum merită, adică fericită și conștientă de propria valoare. 

Sunt și am. Nu e teorie de doi bani, ci o recapitulare necesară. Sunt inteligentă și intuitivă, pricep repede, găsesc soluții, sunt talentată și mă descurc în situații de criză. Sunt plină de cuvinte, de idei, de visuri ale căror imagini  pot să le văd cu ochii deschiși. Am niște experiențe din care am învățat ce vreau și ce nu mai vreau, am niște cărți citite, am niște lucruri făcute de mine, prin munca mea în care n-am mințit, am o carieră pe care nu i-o datorez nimănui, e doar rezultatul eforturilor mele, am certitudinea existenței și grației divine, am muzica- parcă aș avea ceva ce nu-mi poate lua nimeni, așa-s de bogată! 

Printr-un raționament simplu, pe lângă buclele mele blonde și alte... avantaje ale feminității pe care e mai bine să nu le divulg, căci nu se cuvine, și pe care mi le spune oglinda din perete sau din privirile oamenilor pe care-i întâlnesc, cred că merit să mă iubesc mai mult. 

Merit să mă apreciez mai mult și să nu mai aștept nimic de la oameni care nu sunt în stare să-și respecte cuvântul dat, care fug în situații de criză, care nu fac față intimității, care nu-și pot niciodată deschide inima din prea multă mândrie, care, de fapt, nu sunt în stare să dea, ci doar să primească. Și de-ar fi, îndoielnice sunt darurile lor... și nu cred că mi le doresc cu adevărat! Merit altceva, mai bun, pe măsura a ceea ce știu că sunt! 

Ei, să zicem că asta a fost lecția nr. 1! Va trebui s-o repet sârguincios, muuuultă vreme de-acum înainte, căci e obligatoriu s-o-nvăț.