Lecția nr. 2

„Fii bun, dar ferește-te să creadă lumea că poți fi numai bun!” spunea Iorga cândva și e o lecție pe care n-am învățat-o la timp, iar în ultima vreme suport consecințele faptului că n-am învățat-o. 

Așa s-ar putea rezuma ultimele zile: oamenii pe care mult i-am iubit, cu care mult am fost generoasă, față de care m-am arătat mereu bună și tolerantă, cărora le-am iertat toate greșelile și pe care i-am lăsat cu inima deschisă în preajma mea, cărora le-am luat mereu apărarea în fața celorlalți s-au obișnuit cu asta și au profitat. Au speculat bunătatea mea, permițându-și să întindă coarda la infinit, până la impertinență, până la nesimțire, considerând că li se cuvine și că le voi permite mereu orice. 

Zilele trecute m-au învățat o altă lecție tare amară, stropită cu lacrimi: că suntem vulnerabili mai ales în fața prietenilor, în fața celor cărora le spunem tot ce avem pe suflet, în fața celor în care avem încredere, în fața celor cărora le acordăm votul în alb al sincerității depline, fără rezerve, gândind cu naivitate că nu ne vor face rău niciodată, că nu ne vor dezamăgi niciodată, că n-ar putea, căci... sunt prietenii noștri! Nimic mai fals! 

Unii dintre ei o fac fără nici cel mai mic scrupul, fără nici cel mai mic sentiment de vinovăție, de rușine, fără nici cea mai mică urmă de eleganță, lăsând să se vadă adevăratul lor caracter... ”Homo homini lupus”... 

Zilele trecute, ca ripostă firească la modul egoist și abuziv de comportament al unui om pe care l-am considerat ani întregi cel mai bun prieten, am spus lucrurilor pe nume și m-am împotrivit, ba chiar mi-am mărturisit dezamăgirea și supărarea. Răspunsul pe care l-am primit, cinic și disprețuitor, mă urmărește și azi: ”Lasă, c-o să-ți treacă!”  Cu alte cuvinte: lasă, că știu că mâine o să cedezi, o să accepți să mă comport cum vreau eu, ca nu ai de ales, că nu ai curaj să strici o prietenie de ani de zile, că nu vei da o camaraderie pe care o prețuiești, căreia îi ești dedicată, de care nu te dezici în fața nimănui pe o răbufnire de orgoliu, pe niște vorbe... Ce dacă te-am tratat discreționar, ce dacă nu te-am consultat înainte de a lua decizii, ce dacă nu dau doi bani pe punctul tău de vedere, ce dacă te pun în situații penibile și te oblig să fii de acord cu mine, chiar dacă nu ai cum să fii, ce dacă mă prefac că-mi pasă de părerea ta, când, de fapt, mie nu-mi pasă de nimeni, doar de capriciile și interesele mele?... Tu tot n-o să fii în stare să mă renegi în fața tuturor, tu tot o să vorbești cu mine, înghițindu-ți nemulțumirea, tu tot o să fii proastă și-o să faci ce vreau eu... ție ”o să-ți treacă” și mâine, așa cum ”ți-a trecut”, până acum, mereu...
De unde bag seama că omul n-a înțeles nimic din sufletul meu și-a considerat îndelunga răbdare drept nesocotință, generozitatea drept  stupizenie, delicatețea drept lipsă a unui punct de vedere, noblețea drept slăbiciune... 

E o altă lecție pe care trebuie s-o învăț: cei pe care majoritatea îi vede răi, trebuie că există un motiv pentru care și mie să mi se pară cel puțin suspecți și să-i privesc, dacă nu cu răceală, cel puțin cu rezervă. Cei care te dezamăgesc mereu, care te pun mereu în situații delicate și penibile, care dovedesc mereu că nu se gândesc la sentimentele tale și că nu le pasă de ce crezi tu nu merită iertați, căci nu învață din lecția bunătății tale nimic. Te cred prost, cred că nu poți trăi fără ei, se înfumurează că li se cuvine orice, se cred buricul pământului, plini de infatuare și autosuficiență cum sunt. Nimic mai fals, însă pe acest soi de oameni nu-i mișcă nimic, ei nu se schimbă pentru nimeni, căci contează doar o singură persoană pe lume: ei, centrul universului, care se reduce doar... la ei. 

Cum naiba să relaționezi normal cu așa ceva? Cum naiba să comunici de-adevăratelea cu așa ceva? Cum naiba să-i faci să înțeleagă compasiunea, generozitatea, empatia, delicatețea pe astfel de oameni, pentru care nu există decât punctul lor de vedere, care nu acceptă că pot greși, că sunt oameni, nu zei? Nu se poate, din astfel de războaie ieși mereu, la infinit învins, căci nu există argumente raționale pe care să le aduci unor urechi care nu vor să te audă. 

Și-atunci, lecția care se impune este aceea a rezervei, a debarasării de oameni care se dovedesc toxici, care nu au învățat exercițiul iubirii adevărate și al renunțării la sinele acela dictatorial și egocentric care, de fapt, este adevărata bunătate.   Of!!! Cum naiba să învăț să nu mai fiu cum sunt?