Azi am aflat o veste groaznică, din care încă nu-mi revin, pe care cred că nici acum n-am asimilat-o cum trebuie, căci mi-a tăiat răsuflarea de năucitoare ce-a fost. A venit cum vin toate veștile rele: printr-un telefon, printre hohotele de plâns ale prietenei și surorii mele.
Unui prieten de-ai mei i se întâmplă o nenorocire: e pe un pat de spital de azi dimineață, într-o grea suferință, cu suspiciunea unui diagnostic cumplit, iar într-o zi-două probabil va fi operat și-și va pierde un rinichi. Are doar 38 de ani. E unul dintre cei mai blânzi și toleranți oameni pe care-i cunosc. Mi-a fost alături în momente dificile, m-a ajutat și m-a încurajat când am fost slabă, este iubitul prietenei mele de suflet, e unul dintre cei câțiva oameni, puțini, pe care-i consider ca făcând parte din familia mea. I-am vorbit și... abia mi-am găsit cuvintele. Ca să-l încurajez, să-l ascult în timp ce încerca să vorbească așa cum obișnuiește, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, încurajându-ne pe noi, în timp ce avea dureri îngrozitoare. 

Continuă șirul întrebărilor fără răspuns: de ce li se întâmplă numai nenorociri oamenilor buni? 

Își dorește copii, iubește copiii, e ca un tată pentru băiețelul prietenei mele. Nu-i are și, probabil, n-o să-i aibă prea curând...
Se pune pe sine pe planul al doilea, ca să le fie celor dragi bine. Cu prietena mea e iubitor, blând, răbdător și-o înțelege în toate, chiar și-n cele ce nu e de acord cu ea. E ca noi toți, om, dar are ceva în plus: blândețe și compasiune.
Evident, nu am cum să ajut, doar să mă rog... și să sper, din toată inima, că va fi bine... Mă tem și sufăr. Mi-e teamă și simt, știind unele lucruri, că e nedrept totul...

”Ne găseam în cea de-a opta zi, de când rămăsesem în pană prin pustiu şi, în timp ce ascultam cu neguţătorul, sorbisem şi cel din urmă strop al proviziei mele de apă.
- Vai! – i-am spus micului prinţ – sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu încă nu mi-am reparat avionul, nu mai am nimic de băut şi aş fi la rându-mi fericit, de-aş putea porni în linişte spre o fântână!
- Prietena mea, vulpea… zise el.
- Dragul meu băiat, nu mai e vorba de vulpe!
- Cum aşa ?
- Pentru că avem să murim de sete…
El nu mă înţelese; îmi răspunse:
- E mai bine să ai un prieten, chiar dacă e să mori. Eu, unul, sunt tare bucuros că m-am împrietenit cu o vulpe.”