Oficial e toamnă, deși afară e cald, sunt aproape 30 de grade, adică... vară de septembrie. La televizor, în câteva minute începe Concertul Royal Liverpool Philarmonc Orchestra, cu Alexandru Tomescu solist și Vasily Petrenko dirijor. Se cântă Alexander Glazunov – Concertul pentru vioara şi orchestră și Rachmaninov, Simfonia nr. 1, adică e o seară frumoasă de tot. 

A început școala, adică zi de zi mă duc la serviciu. Împart zâmbete și informații noi peste tot, adică îmi fac meseria. 

Azi am cunoscut bobocii, clasa a IX-a C. Învață în fosta sală de clasă a celorlalți C, elevii mei cei mai iubiți. Am intrat și i-am căutat cu privirea pe fiecare, dar nu mai erau. Erau alte perechi de ochi, alte chipuri tinere, de copii, care mă studiau relativ speriați și curioși să vadă cum mai e și profa asta., ce le-o mai cere, ce le-o mai zice... Cred că nu i-am speriat, ba dimpotrivă, am simțit că m-au plăcut. Le-am vorbit simplu, am glumit, am încercat să-i fac să fie mai puțin anxioși din cauza limbii române- cenușăreasa disciplinelor... 

În locurile Biancăi și-al Dianei nu stă nimeni... e banca goală- le-o fi prea frică de banca întâi, mă gândesc eu amuzată-  în locul Mariei stă un băiețel brunet, în locul lui Andrei stă un alt Andrei... 

N-am reținut decât un nume, Petre, câteva chipuri frumoase și luminoase de adolescente și ochii curioși ai unei fetițe din banca a doua de la fereastră... Am auzit zumzetul neîntrerupt al celeilalte clase în minte, mi-am amintit zâmbetul bun și pletele blonde ale Biancăi, întrebările neobosite ale Getei, ochelarii lui Vio, vocea de radio a lui Ionuț, dansul nebunesc al lui Mihăiță și glumele lui, ochii luminoși și iubiți ai Mariei, emoția tăcută și atentă a Dianei, chipul luminos al Alexandrei, genele lungi ale Georgianei Micu, bentițele Mădălinei Andrei, tricoul alb cu inscripția clubului de karate și privirea incandescentă a lui Andrei, pe Diana recitând ”Floare-albastră”, permanenta aiureală a lui Pascu, blondul de păpușă al lui Barbie, într-o clipă i-am văzut pe toți, cu toate ale lor, le-am simțit prezența aievea, m-am auzit pe mine exasperată de gălăgia și foșnetul lor și mi-a fost așa de dor, cum nu există cuvinte pe lume să exprime asta...  

Cumva, simt că am încheiat, cu ei, un capitol din viața mea. Din viața de profesoară ”altfel”, care i-a iubit mai mult decât și-au dat ei seama, care-a încercat să împace pe toată lumea, să fie peste tot, să le facă pe toate pentru un bine obștesc iluzoriu și imposibil de realizat, de fapt. Voi fi, de-acum, un profesor banal, care va încerca doar să-și facă meseria cât mai bine cu putință și să nu se mai risipească în toate părțile, să nu se mai implice atât de mult afectiv, să nu mai lase ceva din ea în fiecare copil.  Ei pleacă, așa cum e și firesc, spre viețile lor frumoase, care-i așteaptă, iar eu rămân mai singură, inevitabil, de fapt...  Golul din suflet după plecări e... dureros de greu de umplut, dacă nu imposibil.

Am scris toate rândurile astea  și gândurile mi-au zburat pe nesimțite, nici nu știu cum, spre alte vremuri, spre probleme care încă își  așteaptă rezolvarea, probabil fără rost, căci nu au rezolvare... Între timp, concertul a început, se aude nemaipomenit de frumos Rachmaninov, iar la televizor îl văd pe dirijorul Petrenko, tânăr și dinamic, într-o cămașă neagră, care dirijează concentrat... Să spele muzica orice fel de amărăciune pe care-am adunat-o în săptâmâna asta complicată, să pot dormi fără gânduri și fără lacrimi în noaptea asta, să nu mai dau loc nemeritat în gândurile mele oamenilor nemeritorii și banali în mijlocul cărora, inevitabil, trebuie să-mi petrec o parte din timp...
Cred că, de fapt, până mușcă viața din noi până la lacrimi, până la răni de sânge, nu învățăm nimic, îi lăsăm pe aceiași oameni meschini să ne stupefieze la infinit, fără reacție... Încă n-am imunitate la idioți, nesimțiți și oameni lipsiți de scrupule.