Până la tine, dragostea mea, nu voi mai putea străbate niciodată în viața aceasta, căci ne despart regulile cerului și ale pământului, ne despart legăminte care nu pot fi rupte și sentimente care nu trebuie rănite. Până la tine, dragostea mea, e un drum care pentru mine s-a închis, căci peste el s-au prăvălit munții unor prea mulți și prea grei NU.
Până la tine, dragostea mea, se face zid, de tăcere și durere, care e greu și negru, ca nimicul... și ca moartea. Până la tine, dragostea mea, nu mai pot ajunge în viața aceasta, și chiar și inima mea cutezătoare trebuie să se recunoască învinsă, căci singurul ei drum posibil e tot la altă inimă, la inima ta. Iar la inima ta nu e nicio cale să poată ajunge, le-ai închis pe toate ieri printr-un răspuns cu DA la o întrebare amară și ruptă cu greu din tremurul ezitant al degetelor și-al sufletului.
Până la tine, dragostea mea, sunt ierni înghețate și se cern ninsori ca de sfârșit de lume, iar albul nădejdilor mele a înghețat de-atâta imposibil, de-atâta interzis, de-atâta străin...
Ne-au murit visurile pe care le-am clădit cu nesăbuită și vinovată impertinență, ne-au copleșit tăcerile și ni s-au năruit zidurile fragile ale vorbelor bune pe care ți-a fost teamă să mi le mai spui.
Va crește buruiana uitării, iarba rea a resemnării și-ai să-mi uiți vorbele, și zâmbetul, și îmbrățișarea, și gustul sărutărilor, și numele și tot...
Ne vom regăsi, străini, după ce vom trece puntea cea suspendată din visul meu, la capătul ei din celălalt tărâm, în care durerea din inimă se va fi sfârșit, pentru totdeauna, în care-ți voi șopti numele pe care nu ți-l știu, în care lacrimi și dor nu vor mai fi, așa cum nu vor mai fi legi, și reguli cărora să te supui, să mă supui, să mă înfrângi.
Până la tine, dragostea mea, e așteptare lungă, cât o viață... Dar va trece și ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu