Poduri

Tânjim, dintotdeauna, să ne găsim acel liman liniștit în care să aflăm împlinirea. Și bucuria. Și să nu ne mai simțim atât de goi și incompleți... și singuri.

Traversăm, uneori, pentru el, un pod peste o apă vijelioasă, care știm că nu ne duce decât spre necazuri și suferință, dar ne lăsăm amăgiți de eterna fată morgană care e dragostea. Uneori, ne plătim încăpățânările și speranțele cu lacrimi fierbinți și dezamăgiri crunte. Și cu golul care se face tot mai adânc și mai dureros, cu fiecare vis spulberat, cu fiecare singurătate în plus, cu fiecare lacrimă mai mult...

Și inima se chircește tot mai biciuită, tot mai singură. Ai cârpit-o de atâtea ori și s-a avântat, ca o vitează sau ca o nesăbuită - nici nu mai crezi că e vreo deosebire - din nou la drum, ca să se-ntoarcă tot mai zdrențuită, cu răni tot mai adânci, ca de moarte... Și nu știi cât o să mai îndure s-o mai chinui la nesfârșit, fără sorți de izbândă, căci nu mai poate... Fie-ți milă de ea, fie-ți milă! parcă auzi cum se roagă, la tine în piept... Și-a făcut datoria cum a știut mai bine, a dat tot ce-a avut, dar e înfrântă, căci ai trimis-o în bătălii sortite eșecului, capcane în care căderea e certitudine.

Uneori, capcana e însuși podul. Într-o noapte, un vis : pășeai pe un pod suspendat, deasupra unei prăpăstii fără fund, întunecată ca păcatul și neguroasă ca tentația. Podul nu era susținut de nimic... doar se legăna amenințător deasupra hăului, înșelător, fără niciun fel de capăt. Pășeai pe el și ți-era teamă, dedesubt hăul, deasupra cerul stins și fără răspunsuri, în jur tenebrele și nu te mai puteai întoarce spre nimic, și înaintai, totuși, ca o nefastă premoniție... Și podul se legăna, se legăna... 

Acum știi . Nu există poduri  care să ducă undeva pentru tine, doar capcane. Doar glume proaste pe care ți le faci singură, fată cu ochi negri și fără noroc...