Nu pot , de pildă, să mai privesc grafii ilizibile și dezordonate, nu mai suport greșelile de ortografie, mă irită la maximum glasurile stridente și hăhăielile zgomotoase ale colegilor, prostia sforăitoare a celor din jur, neadevărurile, ascunzișurile, grosolănia, tot ce e urât și disonant, tot ce mă năruie și mă risipește fără rost... Tot ce mă îndepărtează de la mine și de la rostul pe care îl cunoaște bine sufletul meu, de la ceea ce simt și știu eu că e frumos. Certificat și veritabil frumos, îmi zic cu orgoliu nedisimulat.
De la o vreme mă dor tare toate. Mă dor amărăciunile pe care le acumulează dragostea mea, mă dor tăcerile pedepsitoare ale omului iubit, inadvertențele întrezărite în purtarea lui, care-mi par din ce în ce mai izbitor că nu se mai potrivesc cu vorbele, cu declarațiile în care mi-am pus încrederea și pentru care mi-am pus chezaș sufletul... Ba chiar mi l-am vândut pe dulceața unor îmbrățișări, văduvindu-l pe veșnicie de rai.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci... Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare, deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci... Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare, deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.
Tot felul de naivități mă locuiesc. Sunt ca o floare naivă, ieșită prea devreme din pământul reavăn, care se chircește și îngheață inevitabil în înșelătoria primăverii de suflet pe care-am dorit-o cu atâta ardoare. Și înghețul îl simt mai vrăjmaș cu cât am dorit-o mai aprig, căci a venit primăvara aceasta în inimă când nici n-o mai așteptam, când mi se părea atât de puțin probabilă și mă resemnam, cred, încet-încet, că nu va mai veni și începusem să mă împrietenesc cu vara mea pornită către sfârșit...
Am oroare organic de sluțenie și mă tem de orice sluțire. Mă străduiesc să păstrez un fel de poezie a trăirii și a rostirii în ceea ce fac și croiesc cu visuri, cu suflet, cu sinceritatea candorilor care mi-au mai rămas. Mă nevoiesc să văd doar ce e frumos într-un zâmbet, chiar și când întrezăresc fața lui hâdă sau falsitatea din care e fabricat. Mi-e tot mai greu odată ce trece timpul, pentru că-mi scade rezistența și insula mea de cleștar e năpădită de buruieni. Și oamenii... ah, oamenii care-mi răsar în drum parcă dinadins vor să-mi dea cu tifla și să-mi spună, ca oarecând un om drag și conformist banalității cotidiene: ”Fii realistă, măi păpușă!”
De parcă a fi realist te ajută cu ceva... Oricât de realistă și de lucidă aș fi, și chiar cred că sunt deseori, ba conștientizez și cât sunt de anacronică și repetitivă, nu voi putea accepta niciodată urâțenia și să mă conformez ei. Cel puțin nu de tot! Și chiar dacă încerc, mă încearcă pe mine așa o revoltă, că mă trădez... și stric totul... nu pot ieși din mine însămi, cu niciun chip!
Poate e în mine, cine-știe, ceva din încăpățânarea florii plăpânde de primăvară, care nu se poate opri să nu-și scoată tulpina fragedă spre înghețul mincinoaselor primăveri, ca o damnare perpetuă, conștientizată, dar ineluctabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu