Ce ironică e psihologia dragostei! Mă gândesc doar la cuvintele lui Dickens, pe care mi le-ai scris, dragul meu, că ”dragostea înseamnă să dai inima și sufletul întreg acelui care ți le va zdrobi.” Îmi amintesc că m-am gândit atunci: ce cruzime să-mi scrii așa ceva! Ce ferocitate a egoismului trebuie să te stăpânească, totuși, dacă socotești că asta trebuie să fie modalitatea în care eu am de dovedit sentimentele mele!
Și m-am conformat. În fiecare seară îmi zdrobești sufletul întreg când îți iei rămas bun și-n fiecare zi inima mea îndrăgostită se chinuie cumplit : de dor, de tot felul de temeri și amărăciuni, de gustul amar al absenței tale. Dar, din toate ”gusturile”, cred că cel mai cumplit e al indiferenței tale. Când trec ore în șir în care nu exist, în care nu-mi scrii, în care nu mă suni, în care nu îmi arăți că te gândești cumva la mine... Asta e, să știi, cel mai dureros. Care mă năruiește, care mă înfrânge, care îmi face bucăți inima aia de care zici tu că trebuie să ți-o dau fără niciun fel de condiții, cu o voluptate a conștientizării că mi-o vei zdrobi.
N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să doară. N-am crezut că iubirea trebuie să te facă să suferi. N-am crezut și nu cred că iubirea trebuie să te umilească, ci că trebuie să te ducă în rai, că trebuie să te facă să te simți una cu cerul, nu că trăiești în iad pe pământ.
Cred îndărătnic că un om care te iubește nu poate îndura să te facă să suferi, nici măcar fără de voie, nici măcar accidental.
Cred, nătâng și candid, că un om care te iubește e gata să accepte bucuros iadul, decât un ipotetic rai fără tine.
Cred nealterat că marile iubiri sunt posibile - și sunt mari tocmai pentru că sunt posibile ca durabilitate a intensității - tocmai pentru că doi oameni își doresc același lucru: să înfăptuiască o imposibilă, dar sublimă aritmetică: unu plus unu să facă tot unu. Un indestructibil și durabil, un permanent UNU.
Cred fără puțină de tăgadă în vorbele lui Paler, că ”un bărbat și o femeie care se iubesc corectează, în parte, ceea ce e rău alcătuit în creația lumii.”
Și totuși, Doamne, dragostea e mai tare ca moartea, și ea schimbă definitv inima omului, încât nu mai încape în ea niciun fel de orgoliu și niciun fel de fărâmă de eu, ci e doar tu, infinit și definitiv. Și pentru dulceața glasului tău, merită orice. Chiar și lacrima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu