Perfidie

În dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul perfidie este folosit pentru o trăsătură de caracter a oamenilor sau faptă ”care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparențelor binevoitoare”. Mai ales ultima parte a definiției de dicționar îmi dă acum, la ceas târziu, când ar trebui să dorm, dar nu pot, foarte mult de gândit. 

Văd zilnic printre noi oameni a căror trăsătură de caracter - poate cea mai evidentă - este perfidia. În ciuda tuturor strădaniilor acestora de a o masca, în spatele zâmbetelor viclene și a vorbelor măsluit amabile, ochii, din care se revarsă adevărata față a sufletului lor, îi trădează. 

Văd zilnic în jurul meu oameni împovărați și sluțiți sufletește de cine știe ce porniri vindicative, neiertători, care nu se gândesc decât cum să-ți demonstreze că îți sunt superiori, chiar dacă nimic din darurile cu care i-a înzestrat natura nu-i ajută în acest sens. Pentru că știu că nimeni nu poate să ocupe în lumea asta locul nimănui, nu poate nimeni să joace decât rolul lui, căci fiecare e unic și poate fi frumos! Și nu, nu suntem în competiție cu nimeni!!! 

Sensibilă și copil mare cum sunt, nu pot să nu simt repulsie și, deseori, după ce-mi trece supărarea - căci orice supărare-aș încerca, îmi trece repede! :) - un soi de tristețe cvasifilosofică pentru caricaturizarea umanității din ei...
Mă dor adânc toate manifestările de răutate, de lipsă de toleranță, de neiubire. Mă dor chiar și atunci când sunt îndreptate asupra celor cu care nu am niciun fel de relații de amiciție, doar așa, pentru că sunt om și nu pot trece indiferentă printre oameni și prin viață. Cu atât mai mult când sunt îndreptate asupra mea... și sunt, destule..., dar asta-i altă poveste... 

Omul perfid este azi cel mai adaptat individ la mediu. Se oploșește pretutindeni, lingușind păcălește cel mai ușor, câștigă cel mai iute adepți, chiar și printre bieții nevinovați... Omul perfid face întotdeauna rău în mod premeditat, este mereu mânat de țeluri obscure și nu iubește niciodată pe nimeni, în afara propriei persoane. ( Îmi trece prin minte că, de fapt, are doar iluzia că se iubește... dar asta e, și ea, altă poveste ș.a.m.d....)
Perfidul și zavistnicul este destul de inteligent să disimuleze, dar nu suficient, încât să-și dea seama că sufletul omului se vede, se face simțit prin moduri invizibile și necunoscute, dar imbatabile, și că nimeni nu poate păcăli la infinit pe cei din jur. Că ulciorul nu merge de multe ori la apă, cum se spune-n zicala populară, că nimeni nu poate trișa la infinit... 

Perfidia iese la iveală, în ciuda strădaniilor perfidului de a-și ascunde, precum un criminal nepriceput, urmele faptelor sale... 

Inima, cel mai bun radar din piepturile noastre, percepe cu acuratețe tot. 

Mă gândesc că tentativa mea de reflecție făcută cu laptopul pe genunchi e chiar justă: de ei chiar trebuie să-mi fie milă! Așa cum mi-e milă de strădaniile lor patetice de a ieși în evidență cu orice preț, de a căpăta atenția de care s-au simțit, pesemne, văduviți vreodată... De a face prozelitismul scroafei cățărate în copac, care-și caută adulatori...
Săracii de ei, atât de străveziu le e sufletul, deși îl încotoșmănesc bine sub vorbele mincinoase și zâmbetele false, schimonosite... 

Azi niște ochi m-au surprins privind consternată parada de prostie și viclenie a unei ființe umane... și-au zâmbit, probabil văzându-mi expresia. Fără să-i fi spus, a înțeles tot ce gândeam. Clar, ochii mei spuseseră tot ceea ce educația și bunul simț mă împiedicaseră să spun. 

Și mă gândesc: dacă ar înțelege oamenii aceștia cât de ușor pot fi citiți de cei din jur, oare ar mai face la fel? Oare ar sta, măcar o clipă, să reflecteze la ce le servește această inutilă prefăcătorie, oare s-ar schimba vreun pic? Evident, întrebarea mea e retorică... îi știu și răspunsul... 

Perfidia este o boală incurabilă și cu efecte pe toată viața, odată ce te-ai molipsit de ea...