paradox la 38

După ziua mea chiar începe vacanța. Vacanță, adică nimic de făcut. Cel puțin pentru o perioadă. Sunt așa de obosită și de obișnuită să n-am nicio clipă de răgaz, încât în după-amiaza aceasta de nimic-de-făcut parcă nu-mi găsesc locul. Ieri, de ziua mea, a plouat dramatic și disperat. O ploaie care nu s-a mai oprit, exasperantă. Mi-am început dimineața cu vocea prietenei mele la telefon, urându-mi toate cele, apoi m-au sunat nepoții și fosta cumnată, apoi au venit mama și toate rubedeniile, ca să îmi fie ziua plină, ca să nu fiu singură. Mi-am amintit toate aniversările în casa părintească, în mijlocul rudelor, clipe însorite, de veselie și mi-a fost un pic dor. De tata, de mamaie, de copilărie, de cozonaci și soare orbitor în curte și caprifoi...

Mi-am ostoit dorul cu sărutările nepoțelului meu, Andrei. E un erou de doar 4 ani și jumătate, care mi-a făcut cel mai dulce cadou: mi-a spus, ghiduș și solemn, concomitent, cum numai copiii o pot face, în poziție de drepți, toată poezia învățată sârguincios pentru serbarea de la ”grădi”și mi-a cântat entuziast ”la mulți ani, Cămițo!” :)
A mâncat tort și prăji, mi-a făcut poze și selfieuri- tot un fel de poze, și-astea, dar mai cu schepsis! - mi-a zâmbit, a făcut trăznăi, de-a supărat-o pe maică-sa, vară-mea, a umplut casa și mi-a făcut în suflet soare și cald, în ciuda ploii de-afară, care cădea cu înverșunare. M-a bucurat, m-a făcut să mă simt în sărbătoare, mi-a încălzit inima, ca și ochii mamei, iubitori și blânzi, de fiecare dată...

Da, bucuriile simple sunt cele mai frumoase. Deși, nu știu de ce, am simțit, în mijlocul neamurilor iubitoare și adunate cu drag în jurul meu, că mă despart de ceva, nu știu prea bine de ce, poate de-o etapă importantă, fără să știu prea bine cum, dar sigur...  Senzația aceea cunoscută, ca și cum te-ai dezbrăca pentru totdeauna de o haină pe care-o tot purtaseși, până la uzare, dar ți-era dragă, că era a ta, așa de a ta, că devenise parte din tine... 

Un fel de melancolie mă-ncearcă de atunci, fără să-i înțeleg prea bine motivația... N-am scăpat de ea nici alături de prietenii mei, mai târziu, când ne-am întâlnit la masă și la glume, nici după concert, lângă șampanie și prietenele mele, puse pe glume și destăinuri, cum le stă bine unor prietene adevărate... 

Mereu sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru prieteni. Pentru că-i am, pentru că le pot destăinui lucruri, pentru că pot face planuri cu ei, pentru că le pot cere sfat, pentru că îi pot avea lângă mine în clipe de bucurie sau deznădejade, pentru că mă pot bizui pe empatia din privirea lor, pentru că mă fac să mă simt așa de bogată și pentru că uit, alături de ei, că sunt o femeie singură, cu o căsnicie ratată, cu inima făcută, de prea multe ori, ferfeniță, cu răni încă nevindecate, cu dureri tăcute, cu speranțe timide, care tocmai ce-a împlinit 38 de ani și simte că viitorul e... cam gol... 

Nu-mi amintesc să fi plouat așa în vreun an, de ziua mea. Nu-mi amintesc să mă fi simțit așa de puțin tristă, în vreun an, de ziua mea. 

Azi, cum îi spuneam unui amic, e vremea melancoliei, a melancoliilor fără leac și fără scop. Râdea de mine și-ncerca să mă-nveselească, poate credea că fac vreun bilanț.... Bilanțuri nu mai fac de mult, ce să mai pun în balanță? Dar mă simt cam ca de 38...  Un elev de-ai mei, zilele trecute, îmi spunea că am vârsta mamei lui... Ăsta chiar e un motiv serios de melancolii... :)

Am muncit serios în ultimul an, cu sinceritate, așa cum o fac mereu, cu suflet, cu dedicare, fără să aștept nicio răsplată. Voi munci, probabil, la fel de mult și în viitor, doar că altfel. 

Nu mă voi mai lega așa de mult de oameni, sper, căci sunt tare ușor de rănit- eu, nu ei... Sau, cel puțin, despre mine vorbesc acum... Iar eu detest să rănesc pe cineva, detest, detest... Căci e prea mare povara din suflet pe care ți-o dă vinovăția...
Nu privesc spre trecut, cum se tot tem unii, care par că-mi știu ei gândurile și mă atenționează cu condescendență de pericolul unei astfel de atitudini, atotștiutori, nu-mi mai este inima agățată de fostul soț- stați fără grijă, l-am iertat și ne-am iertat reciproc demult, nu mai are niciun sens să vă risipiți ironia în van! Am putea fi chiar un fel de amici, dacă nu mi s-ar părea absurdă o asemenea ipoteză... 

Nu sufăr de nicio remușcare, nu am niciun regret, nu simt lipsa niciunei marote din trecutul meu, mi le asum și bunele și relele, sunt suficient de sănătoasă să nu mă plâng nimănui, doar lui Dumnezeu, de-o fi cazul, m-am împăcat cu singurătatea-mi matură și inofensivă, care-mi ”doarme”, așa ca-n versurile lui Arghezi: ”culcată-n somn alături”, ”nu mă sfiesc de dânsa, nici ei nu-i e rușine,/ că fuge să se-ascundă de lume lângă mine”...
Am și nevoi firești, am frici și neliniști destul de comune, am certitudini orgolioase, știu cât valorez, știu cât pot, știu exact ce vreau și, mal ales, ce nu mai vreau. 

Sunt un om trist și fericit, totodată - un paradox pe care-l trăiesc zi de zi, fără să-l pot explica inteligibil, dar extrem de serios, de intens și de real.

O colegă mă întreba azi dacă iubitul prietenei mele, prietenul meu și, în același timp, al fostului meu soț (ce amuzantă și pestriță e realitatea, nu-i așa? ),  care apare în fotografiile de ieri și din alte clipe de relaxare lângă mine, este perechea mea. Am râs amuzată când i-am explicat, iar acum mă amuză și mai tare amintirea dezamăgirii ei când i-am spus să nu-și facă iluzii, că nu-i al meu și ... nici n-aș vrea să fie! I-am citit în ochi compătimirea și lipsa de speranță și... m-am amuzat, într-un fel...
Ei, da, sunt o femeie singură. De ce trebuie să-mi fie rușine de asta? De ce trebuie să fiu compătimită? Singurătatea în sensul propriu al termenului e o alegere, uneori o alternativă pentru ceva mult mai grav: singurătatea în doi. Ori eu am experiat-o, pe-asta în doi, și pot spune cu mâna pe inimă că nu cunosc și nu cred că voi cunoaște vreodată ceva mai cumplit!!! 

Sunt un om cu prieteni, deci sunt un om bogat. 

Sunt un om cu surori de suflet, nu de sânge, căci așa a vrut Dumnezeu, să n-am surori sau frați pe lumea asta: prietenele mele sunt surorile mele. Cu care mă contrazic, mă îmbrățișez, mă enervez, mă confesez, mă simt ca-ntr-o familie. Și ce bine e! Și ce puțină nevoie de compătimire am, căci știu sigur că nu mulți au asemenea prietene! 

Sunt o femeie de 38 de ani care trăiesc singură, fără să am cui spune vreun cuvânt când deschid ușa, că să-mi aduc aminte și de Paler- nu de alta, dar ca să-mi reamintesc să-mi mai crească stima față de propria persoană cu un gram, că știu de Paler și sunt, vezi, Doamne, cultă!-  iar asta nu e chiar așa de rău, și sțiu sigur, căci am termen de comparație. 

Sunt un om cu multe tristeți și amărăciuni, dar cu curaj, chiar și când sunt îngrijorată. Și sunt fericită. Că acum e soare, că acum ascult muzică în căști, că am mamă pe pământ, încă mai am, că azi cireșele sunt încă dulci, că am încă o mulțime de cărți și de filme de văzut, că prin sufletele copiilor pe care i-am învățat carte am lăsat o urmă, cât de infimă, că sticla mea din cea mai pură apă din lume (așa zic ăștia în reclame!) se odihnește lângă mine, pe pătura verde brotăcel, că florile de la prietena și sora mea sunt violet ca-n ilustratele de pe facebook, că am halat roz cu inimioare și că ... sunt iubibilă, domnilor, chiar sunt! :)