Judecata dreaptă

Spunem mereu că nu e bine să judecăm niciodată pe nimeni, dar o facem cu toții, nu după dreapta măsură a faptelor celorlalți, ci după subiectiva măsură a gândului nostru.
Mi-a fost dat, de vreo câteva ori, să mă aflu vinovată de judecată nedreaptă a faptelor celorlalți după gândul meu înveninat vremelnic de vreo părere sau de vreo înțelegere greșită a realității, așa cum mi s-a întâmplat, de foarte multe ori, să fiu supusă judecății nedrepte a celor din jur. Și m-a durut, de fiecare dată, rău. Cu lacrimi, cu tristeți de multe zile, cu inapetență de... viață.
M-am necăjit acum câteva zile tare de nedreapta judecată a unui prieten, m-am necăjit mai ales de insistența în a nu mă crede și a-mi suspecta gesturile și vorbele și sufletul de viclenie, de lumească lașitate în a-mi recunoaște greșelile, de micime sufletească... Și asta nu pot s-o sufăr, orice-ar fi, pentru că detest minciuna aprig și înverșunat, ca una ce-am fost de-atâtea ori victima minciunilor, care mi-au clătinat temelia lumii...
Azi, Dumnezeu mi-a arătat încă o dată că mă iubește, căci a făcut ca lucrurile să se aranjeze în așa fel, încât să se dovedească adevărul spuselor și-al sufletului meu, fără ca eu să mișc nici măcar un deget în sensul ăsta.În cascadă, chiar în fața ochilor mei...  Providența! :)
Dar, ciudat, cum simt că întâmplarea de azi n-a șters nimic din dezamăgirea pe care-am simțit-o când am înțeles că nici pentru oamenii cei mai dragi și cei mai aproape de sufletul meu, cuvântul meu nu e de-ajuns. Mai ales atunci când oamenii aceia mă cunosc cel mai bine, când știu că nu le-aș putea face niciodată vreun rău, cel puțin nu conștient, cu voie...
Și n-am putut să nu mă gândesc și azi, ca și atunci, că neîncrederea vine din egoism și trufie, căci numai ele te împiedică să vezi limpede cu inima și adevărul celuilalt, nu doar adevărul tău... Și, da, poate c-am judecat iar după dreptatea inimii mele, poate c-am așteptat iar de la ceilalți ceea ce eu știu că pot da...
Am constatat, în vremea din urmă, că toate le pot ierta, căci nimic nu e de neiertat pe lume. Cu atât mai mult oamenilor pe care-i iubim și-i apreciem necondiționat, în ciuda faptului că ni i-am dori mai puțin încrâncenați și categorici, mai puțin orgolioși și inflexibili... Dar asta-i, deja, altă poveste, poate inutil de gândit la ea.
Ziua de vineri se duce ușor, așa cum se duc și toate ale ei: surprize neplăcute, dezvăluiri inutile, orgolii, mâhniri și iertări... Se duc toate, se lasă liniștea și gândurile se spală de toată povara.
Dar  urmele cuielor rămân, vii și dureroase ca și rănile înseși...

Dor de ducă...

 Duminică frumoasă, multă treabă, dar lipsă de chef. Un dor nebun de ducă, prin soare, să respir aerul toamnei și să mă bucur de soare. N-am mai scăpat demult din colivie și fărâma din aripi care mi-a mai rămas își cere drepturile... :) Prea multe lucruri de făcut, prea multă maculatură, prea multe inutilități, în fond, pentru că nimic din ce nu te face fericit nu este chiar atât de util precum pare.
Visez la un moment doar pentru sufletul meu, la o vreme de răgaz în care să las baltă obligațiile profesionale și să fac doar ce-mi place: să citesc din mulțimea de cărți care mă așteaptă să le fac dreptate si să le strecor în suflet, să plec departe de oraș și să-mi umplu retina cu minunăția de culori ale toamnei pe sfârșite, să mă bucur de lucruri simple și mici, fără rezervă... pentru că merit.
După ani de stat la colț și interzis de la toate, merit să zâmbesc cu gura până la urechi și să nu dau dreptul nimănui să mă supere.
Seara trecută am stat cu prietena și sora mea la povești și dulciurele și mi-am dat seama cât timp a trecut de când n-am mai făcut ceva fără stres, fără grija permanentă că nu am timp, că mai sunt atâtea de rezolvat și nu reușesc să mă împart în n direcții, să pot fi în mai multe locuri deodată.
Am obosit să fac lucruri pentru alții, fără să primesc în schimb liniștea pe care-o doresc. Nu, nu  recunoștința sau mulțumirea, căci am învățat că oamenii nu mulțumesc decât arareori, majoritatea consideră că li se cuvine ceea ce faci pentru ei, ci măcar lipsa de ranchiună. Răutatea gratuită, zavistia, incapacitatea de a-ți cunoaște lungul nasului, ciuda nesănătoasă că altul e mai bun decât tine mi se par mie revoltătoare.
Vineri am stat la serviciu 10 ore, deși era ziua mea liberă, pe care puteam s-o petrec în pat, citind sau uitându-ma la un film sau... orice altceva pentru a-mi crește la loc aripile mele avariate de accidentele viețuirii... Și în toate zilele săptămânii trecute, de altfel, am stat ore-n șir peste program, în condițiile în care alții rup ușa chiar și cu câteva minute înainte să li se termine programul, dar am făcut-o conștient, deliberat și în slujba unui scop care nu are nimic de-a face cu egoismul și individualismul îngust,ci pentru alții. Iar vineri am văzut pe fețele câtorva colege doar invidie și răutate, deși nu le-am cerut și nu le-am spus nimic, ba chiar le-am felicitat pentru puținul pe care se împăunau că l-au făcut.
M-am confesat, ca de obicei, celor câțiva oameni dragi din viața mea, mi-am arătat stupefacția și amărăciunea, contrariată de fiecare dată că nu le-am făcut niciun rău oamenilor acelora, poate doar că exist și gândesc și ... am continuat cu ale mele, cele ce trebuiau făcute...
Azi cineva mi-a confirmat, încă o dată, că unii oameni nu pot accepta, pur și simplu, că sunt slab pregățiți. Situația particulară în cauza nici nu contează prea mult, dar, din ingrata poziție temporară în care mă aflu profesional, a trebuit să le răspund ceea ce cred, încercând să nu-i rănesc, dar fără să pot accepta nici că albul e negru și că un lucru făcut rău trebuie lăsat așa cum este. Răspunsul: resentimentele fățișe și bosumflarea vizibilă, de parcă aș fi eu de vină pentru erorile lor. Da, da, știu: nu mă mai fac mare odată!
Așa-i, așa-i, sunt vinovată, recunosc:  și mie mi-e greu de trăit cu mine, darmite altcuiva! :)
Așa că... mi-am descărcat aici sacul, ca să pot merge mai departe, cum știu că trebuie s-o fac.
E soare și frumos tare afară, în această zi minunată de noiembrie. Acoperișurile roșii și anoste ale blocurilor pe care le zăresc de pe fereastra mea se profilează pe un cer incredibil de albastru și de senin, de parcă Dumnezeu ne îngăduie să-l privim în ochi... Am pe masă un teanc de hârtii și în suflet dor de ducă și de frumos, și de bine, și de foșnet de frunze și de oameni altfel...
Să pun de-o cafea și ... să purcedem la treabă, zic!

Și a fost o zi frumoasă, o zi bună, o zi în care-am iubit și-am zâmbit, în care-am trăit cu inima plină, în care mi-am făcut meseria așa cum știu eu mai bine, pentru care îți mulțumesc, Doamne!

Am multe binecuvântări: fac ce-mi place, mă iubesc elevii mei și mă ascultă uneori cu un respect de care mă rușinez...

Zilnic mă văd în privirile lor mai frumoasă și mai importantă decât m-am considerat eu vreodată, pot vorbi despre Blaga și despre portretul lui Ștefan cel Mare, pot citi și învăța și pe alții să citească poezie,  mă pot juca în 50 de minute cum vreau cu vorbele, ca să mă ajute să transmit bucăți de suflet, pot face un fel de minuni cu suflete tinere și frumoase, în care vor înflori trandafiri un pic și datorită mie, respir aproape-n fiecare zi în preajma celui mai bun și drag om din lume... nu-i așa că sunt un om fericit?

Și a fost o zi frumoasă, o zi în care inima mea a-ntinerit dis-de-dimineață și-a uitat de tristeți și de toamnă, a râs alături de copii și-a aplaudat realizările și emoțiile lor când și-au prezentat proiectele făcute cu trudă și cu grijă...

Când pui pasiune și suflet în ceea ce faci, nu se poate să nu-i contaminezi și pe alții. Când iubești cu toată ființa ta și vorbești cu Dumnezeu ca și cu un prieten, nu se poate să nu-ți șteargă lacrimile și să-ți dea din nou bucuria, încrederea, starea de bine. Mulțumesc!

Umbrela

Plouă. Bacovian, cică, dar nu-i dau voie cuvântului să mă inunde, nu de alta, dar s-a banalizat într-atât și redundanta mea stare bacoviană, încât am chef de un pic de variație... măcar stilistică.
M-am întors acasă prin ploaie, care m-a surprins, în ciuda avertismentelor meteorologilor, pe care le-am ascultat dimineată, în timp ce-mi beam cafeaua, zăbovind ca de obicei în fața șifonierului ticsit, veșnic nemulțumită că nu știu cu ce să mă îmbrac... E mai complicat la noi, femeile, niciodată parcă n-avem haine de-ajuns, niciodată  nu știm cum să le punem ca să nu ne mai pară aceleași...
Evident, ca întotdeauna, n-am avut umbrelă, deși mi-am cumpărat sau am primit zeci de umbrele și le-am pierdut/rătăcit/uitat? invariabil, pe toate...
O iau eroic pe jos, căci, în definitiv, nu plouă atât de rău și stau rușinos de aproape de școală, încât nu mai vreau să văd iar figura contrariată a taximetriștilor cărora, când le spun unde să mă lase, parcă le par, dintr-o dată, extrateresrtă. Și, în definitiv, n-am chef nici de taximetriști, nici de nimic, pentru că am stat peste nouă ore la școală, am ascultat zeci de copii și-am făcut panouri cu U.E.... Uuuuuh!!! Să facem câțiva pași, zic!
Zic, dar afară bălțile din trotuarul denivelat  îmi distrug iremediabil cei mai comozi și mai dragi pantofi, rochița mea e cam prea scurtă și nasul îmi curge, semn că e totuși toamnă gri...
Nu-i bai, în drum spre casă intru plouată într-o dugheană și întreb vânzătoarea dacă are vreo umbrelă, sigură de răspunsul negativ, căci, nu-i așa, pe ploaie în niciun magazin nu se mai găsesc umbrele...
Supriză!!! ”Avem, poftiți de v-alegeți!”, zice vânzătoarea plictisită și privindu-mi superior suvițele ude și dizgrațioase... Mă răzbun și fac altfel decât de obicei, adică nu mai iau, la nimereală, primul produs din raft, ci caut printre cele câteva umbrele made în China, care mai de care mai proaste și mai sinistre, negre sau negre cu gri și maro... bârrrrr!!!! și găsesc minunea: o umbrelă albastră, cu multe fețe zâmbitoare, luminoase, gaaaaalbene ca un pui de găină abia ieșit din găoace...
O plătesc, încântată, mai cumpăr și un lac de unghii albastru și inutil, probabil, pentru că nu-l voi încerca decât în seara asta și sigur nu-l voi purta decât poate mâine și ies biruitoare afară, în ploaia pe care-o sfidez cu zecile de smiley faces  de pe umbrela mea deschisă, să mă ferească de stropii reci și de tot.
Poftim de mai îndrăznește, maestre, să mă contaminezi cu ceva atmosferă de plumb!

restituire?

Azi a fost o zi frumoasă. Pentru că am descoperit în mine, printre atâtea dezamăgiri și lacrimi câte-am strâns zilele trecute, că am puterea să mă adun și să accept viața așa cum este, cu neîmplinirile și tristețile ei...

Că sunt tot la fel, că nu mai e o nenorocire faptul că vin seară de seară acasă singură și ușa nu se mai deschide să primească pe nimeni sau că nu-mi sună telefonul, așa cum am simțit săptămânile din urmă...

Azi am văzut că mai pot face ceea ce trebuie, că mai am  puterea să fac lucruri simple, fără să simt că n-au niciun rost: să corectez lucrări, să fac ordine prin casă, să ascult muzică, să merg la cumpărături, să gătesc și chiar să mănânc singură, fără să simt că asta e un efort și fără să mai sufăr atât din cauza oamenilor și a sentimentelor sau lipsei lor de sentimente...

Oricum, fiecare în viață facem alegeri și ni le asumăm, precum ne asumăm și consecințele lor.

Știu demult că fiecare om pe care-l cunoaștem și-l vrem în viața noastră într-un fel sau altul are dreptul să nu ne iubească și să nu ne vrea, oricât de mult l-am iubi și l-am prețui noi. Și știu că nimic nu ne poate opri să-i iubim la fel de mult, să le acceptăm alegerile, oricare-ar fi ele. Pentru că de sentimentele noastre nu e nimeni, absolut nimeni răspunzător, decât numai noi și trebuie să ne purtăm eșecurile cu demnitate.

Chiar dacă ne doare, chiar dacă orgoliul nostru rănit ne strânge ca o cămașă prea strâmtă...

Și se poate respira și în ciuda acestei dureri, chiar dacă mai greu, printre noduri...

Azi a fost o zi frumoasă, pentru că mi-am reamintit că tot CEEA CE PORT ÎN SUFLET e o bucurie, nu o povară. Și n-am de ce să nu mă bucur, pentru că iubirea e o binecuvântare, niciodată o damnare.

Mă supără nedreptatea. Mă necăjește nedreptatea îndreptată asupra oamenilor pe care-i iubește sufletul meu, poate mai abitir decât nedreptatea care mi se face mie, căci eu am mereu o mângâiere în rugăciune, niciodată nu m-a dezamăgit.
Mă necăjește răutatea îndreptată asupra alor mei, mă înlăcrimează lacrimile mamei, împovărată și-așa de atâtea greutăți și de grija mea, mă dor și mă revoltă lacrimile prietenei mele, epuizată de-atâtea responsabilități câte le poartă singură... Îmi vine să mă războiesc singură cu toată răutatea lumii, cu toată nedreptatea care aduce lacrimi în ochi și suferință și amărăciune... Evident că nu pot. Evident că știu că n-am nicio șansă să-i dovedesc: sunt prea mulți și prea răi, iar eu prea sfioasă și prea singură în asta.

I can't stop loving... you

Atâta risipire în aurul frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, atâta risipire în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, atâta risipire în lume și-n suflet!...

 De ce iubim întotdeauna pe cine nu ne iubește? De ce alegem mereu pe cine nu ne poate alege, de ce dorim să ne dăruim dragostea și preaplinul inimii cui nu ne vrea și nu are nevoie de noi?

Nici târziul din noaptea aceasta de singurătate, nici remediile obișnuite de rugăciune și vers nu ajută , nu aduc răspunsul acestor întrebări inutile și chinuitoare prin redundanța lor... De atâta timp!...

Nu știu de ce ni se întâmplă în viață minuni schioape, care ne aduc suferințe și sfâșieri perpetue, nu știu de ce inima niciodată nu face ce trebuie, de ce pornirile ei sunt mereu anapoda și câș... Nu știu, așa cum nu știu să-mi împac neostoita nevoie de visuri și de evadare din realitatea care doare al naibii...

Cum poate un om să se tot dăruiască mereu, inutil, risipindu-se în fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare respirație către alți ochi care nu-l văd, către alt suflet care nu-l iubește, nu-l apreciază, către altă inimă care nu-l vrea? Cum nu învață inima nimic, în ciuda atâtor răni din care-a ieșit ferfenițită și înfrântă?

E un miracol inima, un miracol absurd și barbar, oameni buni și cu minți, un miracol insuportabil și dăunător, o atrocitate pe care-o purtăm în piept neputincioși!

Cum să mă dezbăr de tine, povară haină, implacabilă și insurgentă? Cum să fiu, de mâine, un om nou, ca restul omenirii civilizate și rezonabile, pe care-o invidiez, în unele clipe, cum nu și-ar putea nimeni închipui?

Cred că-ți trebuie o abilitate specială, cu care, fără-ndoială că trebuie să te naști, ca să poți să-ți disciplinezi ceea ce s-a demonstrat, mai nou, că nu e doar un mușchi.

O abilitate specială care, precum odinioară-n povești, te făcea din slab puternic, din mârțoaga răpciugită armăsar înaripat... pe care, recunosc spășită, cu umilința umerilor înfrânți și a frunții plecate, că n-am aflat-o nicăieri, oricât de silnic m-am nevoit...

Bătătorită de-atâta indiferență și de-atâta răceală, rănită de-atâtea vorbe tăioase și reci, îngenuncheată de-atâta încrâncenare și răutate, inima mea își așteaptă exmatricularea din geografia ființei ostenite de-atâta ”nu”...