Și a fost o zi frumoasă, o zi bună, o zi în care-am iubit și-am zâmbit, în care-am trăit cu inima plină, în care mi-am făcut meseria așa cum știu eu mai bine, pentru care îți mulțumesc, Doamne!

Am multe binecuvântări: fac ce-mi place, mă iubesc elevii mei și mă ascultă uneori cu un respect de care mă rușinez...

Zilnic mă văd în privirile lor mai frumoasă și mai importantă decât m-am considerat eu vreodată, pot vorbi despre Blaga și despre portretul lui Ștefan cel Mare, pot citi și învăța și pe alții să citească poezie,  mă pot juca în 50 de minute cum vreau cu vorbele, ca să mă ajute să transmit bucăți de suflet, pot face un fel de minuni cu suflete tinere și frumoase, în care vor înflori trandafiri un pic și datorită mie, respir aproape-n fiecare zi în preajma celui mai bun și drag om din lume... nu-i așa că sunt un om fericit?

Și a fost o zi frumoasă, o zi în care inima mea a-ntinerit dis-de-dimineață și-a uitat de tristeți și de toamnă, a râs alături de copii și-a aplaudat realizările și emoțiile lor când și-au prezentat proiectele făcute cu trudă și cu grijă...

Când pui pasiune și suflet în ceea ce faci, nu se poate să nu-i contaminezi și pe alții. Când iubești cu toată ființa ta și vorbești cu Dumnezeu ca și cu un prieten, nu se poate să nu-ți șteargă lacrimile și să-ți dea din nou bucuria, încrederea, starea de bine. Mulțumesc!

Umbrela

Plouă. Bacovian, cică, dar nu-i dau voie cuvântului să mă inunde, nu de alta, dar s-a banalizat într-atât și redundanta mea stare bacoviană, încât am chef de un pic de variație... măcar stilistică.
M-am întors acasă prin ploaie, care m-a surprins, în ciuda avertismentelor meteorologilor, pe care le-am ascultat dimineată, în timp ce-mi beam cafeaua, zăbovind ca de obicei în fața șifonierului ticsit, veșnic nemulțumită că nu știu cu ce să mă îmbrac... E mai complicat la noi, femeile, niciodată parcă n-avem haine de-ajuns, niciodată  nu știm cum să le punem ca să nu ne mai pară aceleași...
Evident, ca întotdeauna, n-am avut umbrelă, deși mi-am cumpărat sau am primit zeci de umbrele și le-am pierdut/rătăcit/uitat? invariabil, pe toate...
O iau eroic pe jos, căci, în definitiv, nu plouă atât de rău și stau rușinos de aproape de școală, încât nu mai vreau să văd iar figura contrariată a taximetriștilor cărora, când le spun unde să mă lase, parcă le par, dintr-o dată, extrateresrtă. Și, în definitiv, n-am chef nici de taximetriști, nici de nimic, pentru că am stat peste nouă ore la școală, am ascultat zeci de copii și-am făcut panouri cu U.E.... Uuuuuh!!! Să facem câțiva pași, zic!
Zic, dar afară bălțile din trotuarul denivelat  îmi distrug iremediabil cei mai comozi și mai dragi pantofi, rochița mea e cam prea scurtă și nasul îmi curge, semn că e totuși toamnă gri...
Nu-i bai, în drum spre casă intru plouată într-o dugheană și întreb vânzătoarea dacă are vreo umbrelă, sigură de răspunsul negativ, căci, nu-i așa, pe ploaie în niciun magazin nu se mai găsesc umbrele...
Supriză!!! ”Avem, poftiți de v-alegeți!”, zice vânzătoarea plictisită și privindu-mi superior suvițele ude și dizgrațioase... Mă răzbun și fac altfel decât de obicei, adică nu mai iau, la nimereală, primul produs din raft, ci caut printre cele câteva umbrele made în China, care mai de care mai proaste și mai sinistre, negre sau negre cu gri și maro... bârrrrr!!!! și găsesc minunea: o umbrelă albastră, cu multe fețe zâmbitoare, luminoase, gaaaaalbene ca un pui de găină abia ieșit din găoace...
O plătesc, încântată, mai cumpăr și un lac de unghii albastru și inutil, probabil, pentru că nu-l voi încerca decât în seara asta și sigur nu-l voi purta decât poate mâine și ies biruitoare afară, în ploaia pe care-o sfidez cu zecile de smiley faces  de pe umbrela mea deschisă, să mă ferească de stropii reci și de tot.
Poftim de mai îndrăznește, maestre, să mă contaminezi cu ceva atmosferă de plumb!

restituire?

Azi a fost o zi frumoasă. Pentru că am descoperit în mine, printre atâtea dezamăgiri și lacrimi câte-am strâns zilele trecute, că am puterea să mă adun și să accept viața așa cum este, cu neîmplinirile și tristețile ei...

Că sunt tot la fel, că nu mai e o nenorocire faptul că vin seară de seară acasă singură și ușa nu se mai deschide să primească pe nimeni sau că nu-mi sună telefonul, așa cum am simțit săptămânile din urmă...

Azi am văzut că mai pot face ceea ce trebuie, că mai am  puterea să fac lucruri simple, fără să simt că n-au niciun rost: să corectez lucrări, să fac ordine prin casă, să ascult muzică, să merg la cumpărături, să gătesc și chiar să mănânc singură, fără să simt că asta e un efort și fără să mai sufăr atât din cauza oamenilor și a sentimentelor sau lipsei lor de sentimente...

Oricum, fiecare în viață facem alegeri și ni le asumăm, precum ne asumăm și consecințele lor.

Știu demult că fiecare om pe care-l cunoaștem și-l vrem în viața noastră într-un fel sau altul are dreptul să nu ne iubească și să nu ne vrea, oricât de mult l-am iubi și l-am prețui noi. Și știu că nimic nu ne poate opri să-i iubim la fel de mult, să le acceptăm alegerile, oricare-ar fi ele. Pentru că de sentimentele noastre nu e nimeni, absolut nimeni răspunzător, decât numai noi și trebuie să ne purtăm eșecurile cu demnitate.

Chiar dacă ne doare, chiar dacă orgoliul nostru rănit ne strânge ca o cămașă prea strâmtă...

Și se poate respira și în ciuda acestei dureri, chiar dacă mai greu, printre noduri...

Azi a fost o zi frumoasă, pentru că mi-am reamintit că tot CEEA CE PORT ÎN SUFLET e o bucurie, nu o povară. Și n-am de ce să nu mă bucur, pentru că iubirea e o binecuvântare, niciodată o damnare.

Mă supără nedreptatea. Mă necăjește nedreptatea îndreptată asupra oamenilor pe care-i iubește sufletul meu, poate mai abitir decât nedreptatea care mi se face mie, căci eu am mereu o mângâiere în rugăciune, niciodată nu m-a dezamăgit.
Mă necăjește răutatea îndreptată asupra alor mei, mă înlăcrimează lacrimile mamei, împovărată și-așa de atâtea greutăți și de grija mea, mă dor și mă revoltă lacrimile prietenei mele, epuizată de-atâtea responsabilități câte le poartă singură... Îmi vine să mă războiesc singură cu toată răutatea lumii, cu toată nedreptatea care aduce lacrimi în ochi și suferință și amărăciune... Evident că nu pot. Evident că știu că n-am nicio șansă să-i dovedesc: sunt prea mulți și prea răi, iar eu prea sfioasă și prea singură în asta.

I can't stop loving... you

Atâta risipire în aurul frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, atâta risipire în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, atâta risipire în lume și-n suflet!...

 De ce iubim întotdeauna pe cine nu ne iubește? De ce alegem mereu pe cine nu ne poate alege, de ce dorim să ne dăruim dragostea și preaplinul inimii cui nu ne vrea și nu are nevoie de noi?

Nici târziul din noaptea aceasta de singurătate, nici remediile obișnuite de rugăciune și vers nu ajută , nu aduc răspunsul acestor întrebări inutile și chinuitoare prin redundanța lor... De atâta timp!...

Nu știu de ce ni se întâmplă în viață minuni schioape, care ne aduc suferințe și sfâșieri perpetue, nu știu de ce inima niciodată nu face ce trebuie, de ce pornirile ei sunt mereu anapoda și câș... Nu știu, așa cum nu știu să-mi împac neostoita nevoie de visuri și de evadare din realitatea care doare al naibii...

Cum poate un om să se tot dăruiască mereu, inutil, risipindu-se în fiecare zâmbet, în fiecare privire, în fiecare respirație către alți ochi care nu-l văd, către alt suflet care nu-l iubește, nu-l apreciază, către altă inimă care nu-l vrea? Cum nu învață inima nimic, în ciuda atâtor răni din care-a ieșit ferfenițită și înfrântă?

E un miracol inima, un miracol absurd și barbar, oameni buni și cu minți, un miracol insuportabil și dăunător, o atrocitate pe care-o purtăm în piept neputincioși!

Cum să mă dezbăr de tine, povară haină, implacabilă și insurgentă? Cum să fiu, de mâine, un om nou, ca restul omenirii civilizate și rezonabile, pe care-o invidiez, în unele clipe, cum nu și-ar putea nimeni închipui?

Cred că-ți trebuie o abilitate specială, cu care, fără-ndoială că trebuie să te naști, ca să poți să-ți disciplinezi ceea ce s-a demonstrat, mai nou, că nu e doar un mușchi.

O abilitate specială care, precum odinioară-n povești, te făcea din slab puternic, din mârțoaga răpciugită armăsar înaripat... pe care, recunosc spășită, cu umilința umerilor înfrânți și a frunții plecate, că n-am aflat-o nicăieri, oricât de silnic m-am nevoit...

Bătătorită de-atâta indiferență și de-atâta răceală, rănită de-atâtea vorbe tăioase și reci, îngenuncheată de-atâta încrâncenare și răutate, inima mea își așteaptă exmatricularea din geografia ființei ostenite de-atâta ”nu”...

Octombrie-a debutat în lacrimi reci de ploaie vrăjmașă, de parcă cerul s-ar fi mâniat pe omenirea încremenită în răutăți. Și-ar avea toate motivele să se mânie, căci în ultima vreme suntem din ce în ce mai răi unii cu alții, mai necruțători, mai categorici în ideile noastre fixe că avem întotdeauna dreptate.
Nu mai cruțăm pe nimeni, judecăm inflexibil pe toți, fără milă și fără iubire, nu mai găsim în inimi niciun locșor cald pentru ceilalți, nu mai avem o vorbă bună pentru nimeni. Nu ne interesează decât ce simțim și credem noi, nu ne pasă decât de ce vrem și ce ne place nouă... Atât de trist și atât de păcat!!!
Sunt un om care nu poate trăi fără prieteni. La propriu. Îi idealizez, îi cred cei mai buni și mai frumoși de pe fața pământului, sunt capabilă să-i iubesc până peste marginile rațiunii și să le fiu devotată până la ultima fărâmă de suflet. Le cer totul pentru că le dau totul. Toată inima mea, fără rezerve. Când sunt în pericol, îmi pierd pământul de sub picioare, când îi rănește cineva le simt tristețea ca și cum ar fi a mea, când suferă, mi se năruie lumea de durere, de parcă eu aș fi cea îndurerată.
Și când constat că ei, orice-aș face eu, nu îmi răspund la fel, descumpănirea și consternarea mea nu le doresc nimănui!... NU știu să reacționez  la nepăsare și la ostilitate decât cu tăcere sau cu lacrimi îndurerate...
Soarele acestui sfârșit de octombrie pentru mine nu mai încălzește la fel ca pentru toată lumea. Sunt tristă, pentru că simt că îmi pierd un prieten, cel mai drag prieten, cu care-am împărțit și bune și rele, care credeam că-mi știe inima cel mai bine și nu se poate înșela în privința mea niciodată...
Sunt tristă pentru că un om pe care-l iubesc și-l admir, și-l credeam -și încă mai mai încăpățânez să-l cred!- cel mai bun de pe fața pământului și sunt mândră că e prietenul meu, care-a fost alături de mine mereu și m-a ajutat enorm, nu-mi mai vorbește...
Mă pedepsește cu tăcerea, cu afișata nepăsare și cu ostilitate pentru că sunt om și nu-mi pot opri pornirile inimii sau ale gurii, pentru că îndrăznesc să spun ce-mi trece prin cap când sunt necăjită, pentru că ... Pentru că așa crede el că e drept, bine sau necesar...
Și eu trebuie să-i accept tăcerea, să-i respect alegerea și să învăț să nu-mi mai fie fizic rău de fiecare dată când trece pe lângă mine și nu exist... De fiecare dată când nu-mi vorbește, ca și cum n-aș merita atâta efort... Și e prietenul meu cel mai bun!!! Doamne, cum să mai înțeleg eu lumea și cum să mă obișnuiesc cu alcătuirea asta a ei de nesuportat???
Octombrie se încheie senin, cu un cer azuriu luminat blând de soarele care ne rabdă pe toți și ne așteaptă luminarea inimilor, iar noi tot mai zăbovim, de parc-am avea o eternitate de trăit pe pământ...

Femeile...

Mă uit, ca toată lumea, la serialul care romanțează povestea lui Soliman Magnificul. Nu mă consider deloc superioară miilor de spectatori din categoria gospodine, pensionare etc și recunosc că motivațiile mele sunt aceleași ca ale tuturor: somptuozitatea decorurilor, a costumelor și-a bijuteriilor, interpretarea uneori excepțională a actorilor turci, fascinația timpurilor îndepărtate și a unor obiceiuri barbare, uneori rușinata plăcere filologică de  a recunoaște cuvinte din limba noastră și mai pot adăuga încă alte vreo câteva.

Pe lângă povestea comercială, mă surprinde capacitatea turcilor de a evidenția profunzimile sufletului uman, ceea ce mă face să-i privesc cu mai mare respect și să-mi pun la îndoială, încă o dată în plus, superioritatea infatuată de european civilizat, cică.

N-ar fi pentru prima dată, de altfel, căci de când am fost în Turcia și-am început să-i cunosc pe turci la ei acasă -fără pretenția de aprofundare a fenomenului - mi-am dat seama că atitudinea noastră superioară, tendința îndătinată de a ne crede buricul pământului și autosuficiența, specific românească, n-are niciun temei, ba, dimpotrivă, ar cam putea să ne dea motive să roșim printr-o comparație sinceră. 

Îmi dau seama că încă avem multe lucruri bune de învățat, dar n-o facem din nu știu ce păcătos de orgoliu național, de neînțeles pentru mine, de vreme ce le-am împrumutat nu doar cuvintele și bucatele, dar mai ales multe dintre obiceiurile negative... Și-atunci de unde atâta orgoliu pe noi??? Încă unul dintre misterele care ne trag în jos ca nație, presupun și eu, ca românul imparțial... :)

Acum mă uit la televizor și, într-una din scenele din serial, văd o femeie, sultana Roxelana, într-o situație în care am fost, suntem sau vom fi, poate, multe dintre noi, femeile: simte că începe să îmbătrânească și știe că și-a pierdut bărbatul, singura măsură a validității ei în fața vieții. 

Mă uit la o femeie care luptă din toate puterile cu inevitabilul și ireversibilul unei crude realități: inima bărbatului ei, posesiunea ei de până atunci, așa cum o socotea, în semeața ei inconștiență, nu-i mai aparține. Mă uit cum se bucură că i-l ia celeilalte, că-i face un rău celeilalte, care, din capriciile domnului și stăpânului ei, e acum preferată - o victorie smulsă cu sacrificii, o falsă victorie, căci orice victorie asupra inimii e inutilă și stearpă.

Mă uit la o femeie, cealaltă, iubita ”cea nouă”, care iubește și cerșește îndurare pentru o greșeală, îndurare pe care-o primește doar în ceea ce privește viața, căci Roxelana e generoasă, d edata asta, n-o uccide. Dar ce victorie amară! O victorie care nu valorează mai nimic, căci își pierde omul iubit și, odată cu el, speranțele, și motivele bucuriei, și sensul pentru care să mai vadă, în fiecare zi, soarele... 

Mă uit la două femei care luptă pentru același bărbat, neînțelegând că au pierdut, de fapt, amândouă... 

Schimb de replici între rivale: ”iubirea le aparține celor ce pierd, căci inima lor continuă să iubească mereu”, spune amanta.  ”Asta e consolarea celor ce pierd, recunoaște că am învins!”, răspunde soția... (Minunată cronică de film, îmi zic în mine, să-ți fie rușine!!!, dar nu mă pot abține, replicile sunt delicios de patetice, iar eu sunt, ca orice femeie, sensibilă la chestii din astea, patetice... Zâmbesc vinovată: iartă-mă, Mona, știi tu de ce!... )

Nu pot să nu fac amare reflecții: Iluzorie victoria șiretei Roxelana, iluzorie victoria resemnată a celeilalte, iluzoriu tot...

Și toate, din cauza slăbiciunii noastre în fața bărbaților... Căci și atunci, în vremuri barbare și sângeroase, și-acum, în timpuri mai pașnice și mai civilizate (se pretinde), femeia e tot la cheremul lor, victoria ei înlăcrimată e tot umilință, tot iluzie.

Ca și alte multe, nenumărate femei, m-am iluzionat și eu să cred în iubire și-n visate victorii recompensate cu trofeul inimii unui bărbat pe care, din subiective motive și absurde rațional - căci ce nu-i absurd în tărâmul inimii? - l-am iubit sau am crezut că-l iubesc, într-un moment sau altul al existenței mele.

Mereu am luptat pentru utopia iubirii împărtășite la fel, de fiecare inimă, cu toată puterea ființei mele perseverente și devotate. Mereu am fost o încăpățânată: în utopii, în convingeri, în speranțe. 

M-am încăpătânat să mă agăț de iluzii, deși bunul șimț elementar îmi spunea că e o greșeală, m-am avântat pe drumuri care, de departe se vedea că nu duceau nicăieri, m-am străduit mereu, cu efect păgubos și autodistructiv, să mă număr printre învinșii previzibili ai cauzelor pierdute din start, pe care toată lumea le vedea astfel, numai eu, din nu știu ce demon interior îndărătnic, nu le sesizam evidențele și mergeam cu îndărătnicia și încrederea în ceea ce mi se părea mie, până-n pânzele albe. 

Am pus în slujba lor toată energia de care eram în stare, până la extenuarea cu lacrimă de umilință, am luat în piept toate morile de vânt și-am pierdut, cu consecvență, toate bătăliile pe care, cred, niciun om relativ normal nu le-ar fi dat și-am făcut, de fiecare dată, absolut tot ce puteam pentru orice tâmpenie care-mi popula, obsesiv, sufletul. Până când nu se mai putea face nimic, chiar nimic, până când toate porțile, încă de la început închise, își urlau la mine evidența.

Portret demn - conștientizez- de patologii complicate din domeniile psihiatriei.

Nici acum n-am reușit să înțeleg ceea ce e de neînțeles decât ca o glumă proastă a vieții: nu există perfecțiune, nu există echivalența totală în sentimente, nu există doi oameni care să se iubească la fel, orice-ar fi. Întotdeauna va exista diferența. Consolarea e ridicolă, dintr-un punct de vedere obiectiv, așa că n-o am, pe niciun plan. Nici nu cred că am inventat roata. Fiecare convingere la care-am ajuns va fi demolată, foarte probabil, de alte nesăbuințe, căci nu ne-nvățăm minte niciodată cei făcuți din asemenea bizar soi de aluat.

Nu cred în superioritatea femeii, Dumnezeu știe că am văzut femei care m-au făcut să-mi fie silă că avem același gen, femei lipsite de scrupule, care, orbite de individualitate și de egoism, sunt în stare de gesturi rușinoase, de toată jena, dar știu sigur că, în ciuda tuturor minusurile lor, femeile pot face gestul autorenunțării la inima lor deplin și fără rezerve, cu totul altfel decât bărbații.

Femeile folosesc un singur verb în domeniul complicat și irațional al inimii: a avea. A avea praf, a avea vânt, a avea inconsistență și netrăinicie, de fapt, căci ce altceva e iubirea unui bărbat, decât o mare iluzie?

Niciodată un bărbat nu iubește mai mult decât o femeie, pentru că acel dram de sensibilitate și îndărătnicie dementă, dublate de un spirit de autosacrificiu paradoxal, nu-l posedăm decât noi, femeile...

Ne naștem cu el și ne nevoim astfel până la ultima suflare, chiar dacă reușim, unele dintre noi, să-l ascundem mai mult sau mai puțin vizibil...

Ei mai păstrează câte ceva pentru ei, noi ... nu suntem în stare. Și nu-i niciun motiv de autosuficientă mândrie, chiar deloc. Să ne fie rușine!