O respirație lângă altă respirație

Mă confrunt mereu cu situații și oameni care-mi confirmă — a câta oară? — că răul se poate înmulți la nesfârșit dacă îl lași. Că ura e un vierme ce roade din suflete ca dintr-un măr, zdrențuindu-le iremediabil. Văd zilnic urmele absurde ale orgoliilor și resentimentelor hapsâne în faptele oamenilor și nu mă pot dumiri, după câteva biblioteci îngurgitate, după multe dezamăgiri contabilizate în registrul intern al sufletului, după câțiva oameni pe care i-am pierdut pentru că și-au stins singuri lumina ori s-au încăpățânat să stea în întuneric… de ce???

Da, știu, ca un om mare și fără naivități — cum mă consider, și bine fac, căci sunt! — că motivele sunt mereu aceleași și că natura umană  e slabă și fragilă, încât se lasă ușor devorată de „viermii” patimilor de orice soi. Da, știu, știu… și tot mă mai afectează ceea ce văd.

Știu… am mereu pornirea de a fi scut pentru cei care-mi sunt dragi, a-i apăra de „viermii” care preferă să muște în loc să îmbrățișeze, care aleg resentimentul în locul binefăcătoarei detașări. Multora nici nu le este limpede motivația mea. Și atunci apar veșnicele întrebări cu damf dâmbovițean: „Ce urmărește?” , „Ce interes are?”, ca și cum binele ar avea nevoie mereu de o schemă ascunsă ca să fie crezut. Știu, înțeleg, conștiențizez, cu luciditatea omului rezonabil care cred că sunt, că nu conving pe nimeni dacă spun: „Nu vreau nimic.” Pentru că nici n-ar fi pe deplin adevărat.

Ba da, vreau: vreau — romantic și nebunesc, poate chiar derizoriu — să îndrept nedreptăți, să alin, să aduc zâmbet acolo unde e mâhnire, să repar din drag ceea ce alții strică din prostie sau alte beteșuguri. Arhetipul salvatorului — știu… dar la ce bun că știu, dacă reflexul rămâne același? E o formă de curaj și aceasta: curajul de a nu fugi, chiar și atunci când știu că nu pot repara tot...

Nu vreau nici să conving pe nimeni că sunt lipsită de egoism. Nici de asta nu sunt sigură. Poate că e profund egoistă dorința mea — căci acționez din nevoia mea de echilibru, de bine, de armonie. Mi-e atât de oribilă dizarmonia lumii, mă tulbură profund felul în care lumea știrbește zâmbetul celor dragi și le întunecă fruntea prin atâta lipsă de iubire, încât mă doare până și simplul fapt de a privi. Nu e o formă stupidă de bunătate, nu mă împăunez cu asta, căci nimeni nu e bun, decât numai Dumnezeu, mai degrabă o formă de slăbiciune... Da, o slăbiciune: nu am tăria de a îndura nonsensul răului. Și nu aș vrea să-l atingă nici pe cei în preajma cărora lumea rămâne încă suportabilă.

De fapt — ca Moromete cugetând pe piatra albă de hotar — cred că nu vreau să-i fie rău nimănui, în general vorbind, chiar dacă uneori, la nervi, bombăn în barbă la adresa unora care mă necăjesc...  sperând, contrar oricărei logici, că dojana mea îndreptată în neant ar putea îndrepta un univers croit strâmb: îngăduitor cu nemernicii și sever cu oamenii de ispravă.

Copilăresc mod de a mă raporta la lume, maniheist un pic- în inimi însă, rămânem, până la urmă, tot un fel de copii, chiar dacă ne credem „oameni mari” și fără iluzii, nu suntem decât tot copii sub armuri prea grele, încercând să nu lăsăm lumina să ne fugă din mâini.

Cum gestionezi antagonismul dintre realitate și nădejde? Cum faci față neputinței de a acționa? Cum suporți fatalitatea de a nu putea face nimic? Cum să consolezi, când empatia te face să simți înghițitura amară a celuilalt ca pe a ta, iar orice cuvânt pare nepotrivit, ridicol, forțat? Sau nu ești sigur că nu faci mai rău, că intri în intimitatea celuilalt fără să fii poftit? Cum poți fi alături unui prieten fără să îl faci să se simtă disconfortabil, cum poți să-ți onorezi arhetipul de bun samarinean cotidian, cu delicatețe și fără să pară că ți s-ar cuveni aplauze?

Uneori, mă gândesc- nu neapărat ca Moromete, de data asta mai mult ca... subsemnata, ca să evităm  cacofonia onomastică, ochii vorbesc mai limpede decât orice discurs, însă doar cei ce știu să audă lacrima și emoția din ei pot înțelege. Nici nu e nevoie de mai mult. Și tot ca subsemnata zic: uneori, prezența tăcută e cel mai sincer și mai înalt gest de afecțiune.

Poate că neputința articulării consolatoare și nepriceperea de a spune ce trebuie sunt, de fapt,  forme ale delicateții: aceea de a nu invada cu soluții spațiul tulburării altuia. A nu forța vindecarea. 

A nu ști ce să spui e, paradoxal, un semn că simți adevărat — și astfel lumea nu se destramă.

Nădejdea, atunci când realitatea e necruțătoare, nu mai e soluție, ci respirație: scurtă, fragilă, dar suficientă cât să ne țină în picioare. Nu promite că va schimba lumea, dar ajută s-o traversăm.

Și e de preferat să o facem alături de cei care trec prin momente delicate. Să putem rămâne aproape, respirând împreună, până când mâhnirile se alchimizează în ceva suportabil. Până când se naște zâmbetul… sau intimitatea aceea tăcută în care inimile se recunosc fără vorbe. Ce dar!

Căci oamenii tind să-și trăiască stânjenelile în însingurare — fiind un lux să te arăți vulnerabil, să lași armura să se crape o clipă și să se vadă ce e dincolo…

Mai devreme citeam un astrolog de Facebook — sau ce-o fi fiind, că nici nu mai știi în ziua de azi cu lumea asta și cu atâtea specializări… coaching-uri și alte preocupări englezești și prețioase! Mă rog! Ce-o fi fiind… Să revin: spunea doamna respectivă că azi e zi bună să nu te grăbești, să faci alegeri conștiente, să închizi ce-a fost greu în 2025, să privești realist anul ce se stinge și să-i ceri lui 2026, fără iluzii, dar limpede, ce-ți dorești. Ei bine, fie! De dragul doamnei astrolog:

De la anul care vine nu vreau nimic solemn. Doar să pot rămâne aproape de oamenii mei acolo unde viața se strânge în tot soiul de mâhniri și cuvintele se fac prea grele.

Să fiu o prezență care nu invadează și nu explică, ci ține, în tăcere, partea luminii. O respirație lângă o altă respirație.

Un om lângă un om.

Atât.

Lecția lui Ștefan: A spune un „Nu!” hotărât lumii întunecate de frici

Astăzi este mare sărbătoare, ziua în care îl cinstim pe Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, cel care, prin jertfa sa, a devenit primul martir al creștinătății. 

Sfântul Ștefan ne-a lăsat cea mai frumoasă lecție: a demnității, a curajului, a încrederii în adevăr. Nu a făcut pe plac oamenilor din teamă de a nu pierde cine știe ce statut vremelnic; a predicat învățătura Mântuitorului și nu s-a temut de ce-i pot face oamenii, a ținut mai mult la adevărul sufletului său decât la ce părere au oamenii.

Ștefan nu s-a îndoit de valoarea lui, valoare confirmată și de ceilalți apostoli - faptul că l-au ales pe bărbatul plin de credință și de Duhul Sfânt, cel dintâi dintre dânșii, puternic în faptă și în cuvânt, care întărea pe credincioși în credință, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, arată clar vrednicia lui.

Ștefan a avut curajul să spună adevărul și să și-l asume.

Iar pentru că adevărul și puterea de a-l rosti îi întărâtă mereu pe cei slabi, zavistnici, pe cei răi și neputincioși, era firesc să se ridice împotriva lui. Așa se întâmplă cu cei lipsiți de caracter: mușcă din cei pe care nu-i pot ajunge. Mai mult, Faptele Apostolilor ne spun că l-au acuzat de ceea ce ne temem toți: că ne scoate din zona de confort, că strică obiceiurile: „va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat nouă Moise” (Fapte 6, 11-14).

O, cât de ușor putem înțelege! Cât de ușor putem înțelege lașitățile comune, cele de fiecare zi!

În fața detractorilor, Sfântul Ștefan a spus adevărul, a avut curajul să se împotrivească. Deși i-a mâniat pe cei răi, care „scrâșneau cu dinții asupra lui”, a avut tăria de a nu-i lua în seamă, de a nu pleca urechea la cei care încercau să-l intimideze. Asta face un om puternic: nu se coboară la nivelul celor care îl înjosesc, ci se ridică deasupra lor. 

Numai persoanele nesigure își construiesc „puterea” prin a insufla frică, prin zvonuri și prin invadarea granițelor celorlalți. Numai cei slabi și incompetenți își suplineasc lipsa de forță reală prin răutate. În fond, sunt slabi și biruiesc vremelnic - și doar aici, pe pământ.

Uneori, mai puțin sângeros decât au făcut-o ucigașii lui Ștefan: făcându-i pe ceilalți dependenți, în mod imaginar, de fricile lor, de teama de a ieși din zona de confort, controlându-i și câștigând influență. Dar adevărul iese la iveală. Mereu.

Ștefan a biruit, deși a fost ucis cu pietre. Domnul l-a încununat. Fie să-i urmăm exemplul: să câștigăm statut real prin propria tărie în fața slugilor răului; să nu acceptăm mici dependențe toxice de oameni care pretind că ne vor binele, dar care, în fond, vor doar să ne controleze; să nu acceptăm în preajma noastră gardieni geloși, care ne pot face prizonieri ai sforăriilor fricii, oameni ce ne țin mici și nu ne lasă să fim mari!

Ștefan n-a ales comoditatea, ci curajul. El nu s-a micșorat, deși cei mici au încercat să-l facă mic și , fizic, au reușit: „și-au astupat urechile și au năvălit asupra lui”, l-au scos afară din cetate și l-au ucis.

Ștefan nu s-a răzbunat, ci, văzând micimea lor, s-a rugat pentru ei,  pentru neputința lor, pentru nevoia lor de validare prin intimidare, prin control, prin rău...

Să fim ca Ștefan măcar simbolic - mai putem, oare?

Și Iubirea S-a făcut om

E noaptea de Crăciun, noaptea minunată, și ninge-n București molcom, cu fulgișori micuți… Cum se cuvine de Crăciun, vine un gând… și mă întreb dacă, într-adevăr, se cuvine sau e doar un alt clișeu?… Și, dacă nu, ce se cuvine de Crăciun? În afară de bucuria așteptată, care nu mai vine? De acel ceva pe care îl știi doar din imaginație și care se încăpățânează să rămână intangibil?

Nu e vreme de filosofat, e timp de recunoștință: că încă suntem în viață, când unii dintre ai noștri s-au grăbit să plece de mai demult sau de mai curând… Fără tata am socotit anul acesta c-am trăit o jumătate de viață; anul acesta a plecat fulgerător și Gina, lăsându-ne stupefiați… și numele ei, încet-încet, s-a cufundat în tăcere. A rămas rana lipsei ei doar în inima celor foarte puțini care-au cunoscut-o și-au iubit-o… Și mă întreb dacă nu cumva Crăciunul e întâlnirea dintre cei rămași și cei duși, acolo, în inimă... 

Curând ne vom duce și noi, fiecare dintre noi, în lumea cea fără dor, să ne punem în fața lui Dumnezeu fiecare eșec și fiecare povară, să le cântărească El cu iubirea Lui și să ne ierte fiecăruia după măsura iubirii… Căci atât rămâne după fiecare, atât contează la fiecare dintre noi: cât a iubit, cât a trăit ca o bătaie de inimă, cât a pus sufletul în palme și l-a dat fără să socotească și să cântărească dacă i se va răspunde pe măsură; cât a întins și celălalt obraz, cât a lăcrimat din durere de iubire neîmpărtășită…

Scria cineva, un părinte, că cea mai mare iubire neîmpărtășită e iubirea lui Hristos pentru om, pentru lume: că El a iubit-o, iar ea nu numai că nu I-a răspuns la fel, ci L-a urât, L-a hăituit, L-a ucis… Din dragoste rănită pentru lume a murit Cel care astăzi Se naște în iesle, mic, neajutorat, în sărăcie, neprimit de lume și vânat de dușmani…

Câți îi împărtășim destinul ar trebui să ne simțim binecuvântați și totuși noi suferim, ne mâhnim că ne urăsc, ne bârfesc, ne vor răul niște oameni… „Dacă vă urăște pe voi lumea, amintiți-vă că pe Mine M-a urât întâi” (Ioan 15, 18-19), a spus Domnul, în Evanghelie…

Să ne amintim și să nu mai suferim atât de mult de neiubire, de răutate, de nerăspunsul altor inimi oarbe, lașe, rănite, chircite sau pur și simplu surde la glasul inimii noastre…Să ne amintim că iubirea nu se măsoară în răspunsul altora, și să nu ne mai lăsăm răniți de nepăsarea sau rătăcirea unor inimi care încă nu știu să iubească, unor inimi care caută, se tem sau încă se vindecă.

Adevărata liniște vine din iubirea pe care o dăruim noi - din lumina pe care o purtăm și o împărtășim, nu din ceea ce primim în schimb.

Fie voia Ta, Doamne! Doamne, Pruncule care vii astăzi în atâta smerenie, smerește-ne și ne iartă! Și ne vindecă pe fiecare de ce știi numai Tu că ne lipsește și de tot ce ne doare rana, în ascunsul inimilor noastre! 

Bine-ai venit, Doamne! Știu și sper să vină liniștea, mângâierea, caldul în inimă… Vindecă-ne, Doamne, cu blândețea Ta, de tot ceea ce încă ne împiedică să fim întregi și de tot ceea ce mai are nevoie de lumină în adâncul inimilor noastre! 

Și totuși, în noaptea asta în care Lumina se naște, niciun întuneric nu mai pare de netrecut. Dacă ai venit pentru noi, atunci nicio rană nu este fără sens. 

Bine-ai venit, Doamne, în noaptea asta cu ninsoare timidă ca speranța! Ne așezăm inimile lângă Prunc și Îl lăsăm să le vindece. Fă să se nască în noi pacea, nădejdea și bucuria care nu piere! 

 De dimineață, când m-am trezit după o noapte cu somn puțin și rău, cerul era trandafiriu și soarele zâmbea , aruncându-și razele binefăcătoare peste pământul sărutat de frunzele ruginii ale toamnei. Pământul reavăn, al parcului din fața feresteri mele din bucătărie, unde sorbeam o cafea, presimțea bucuriile viitoare. Era unul dintre acele momente picturale care meritau să fie imortalizate și trimis  instantaneu către cineva căre să- vadă și să se bucure. Dar către cine? ...Așa că am renunțat și doar eu l-am contemplat fericită, iertat să-mi fie egoismul involuntar! 

E o zi frumoasă, chiar dacă sfârșitul lui noiembrie își cere drepturile: e un frig onest și molcom, în  parteneriat cu cerut însorit ce se vede acum, câteva ore mai târziu, printre ramurile golașe ale copacilor din fața ferestrei biroului meu, pe care îl ocup vremelnic, de câteva luni.

Ascult, printre sarcini de serviciu, acatistul Sfintei Ecaterina, cea atât de frumoasă, de înțeleaptă și apropiată sufletului. O dorință de sfințenie, de tăcere, de a fi cu cei dragi, de comuniune a inimilor și gândurilor. 

Înțeleaptă și frumoasă Sfânta Ecaterina, sună glasul psaltului, primește această mică rugăciune a noastră pentru iertare, pace, sănătate și ajutor în tot ce facem, în harul rugăciunii! 

Este atâta nevoie de mângâiere, pentru cei bătrâni, pentru cei săraci, pentru cei nefericiți, pentru cei lipsiți, pentru atâția oameni care cer pace și răspuns la rugăciunile lor în ascuns. 

pâinea noastră cea de toate zilele...

Citesc știri — proaste și rele, despre oameni care pentru mine contează, despre nesiguranța Muzeului Luvru, despre atrocități, despre laudele unor politicieni, despre culisele unor evenimente, despre Putin și Trump... Unele mă întristează adânc, fiindcă îmi par mizerii comandate de interese obscure; altele mă lasă complet indiferentă; pe altele nici nu mă mai obosesc să le deschid, căci sunt parte din fluxul continuu de rău, indignare, manipulare.
„Trăim și noi cum putem înăuntru”, cum spunea Sorescu, noi, peștii înghițiți de vii în burta marelui chit – captivi în paradigma propriei viețuiri în epoca internetului și a rețelelor de socializare. Înotăm printre alge și alți pești, printre resturi și pietre, convingându-ne că ne îndreptăm spre marea cea mare, spre libertate, dar de fapt nu facem decât să dăm ocol, fără sfârșit, aceleiași grote fără ieșire, aceluiași bazin mic de reacții, acelorași bucle de conținut, „hrană” adusă de algoritmi...
Uneori grota nu e în lume, ci în noi: e formată din limitele și deziluziile noastre, e același spațiu mental în care ne întoarcem mereu, fără să ne dăm seama și incapabili de a ieși, pentru că mereu apare „încă ceva de aflat”, de făcut, de reparat, de sperat...
Obstacolele se tot reîncarnează în noi și noi circumstanțe, deghizate în grijile, angoasele și „urgențele” existenței moderne, când de fapt nu sunt decât semne ale unei lipse aproape totale de perspectivă, de sens, de deschidere. Lumea de afară ne ademenește cu promisiuni sclipitoare, iar noi nu mai vedem limpede nici propriul înot, nici propriile risipiri în lupte fără miză și fără rost. Ne lăsăm purtați de fluxul de zgomote care ne înconjoară, ne punem sufletul la mezat pentru vorbe menite să ne dea iluzia că suntem importanți, indispensabili, că prezența, contribuția sau ființa noastră chiar ar conta. Dar adevărul este că, odată ajunși acasă, rămânem doar noi cu noi.
Pentru foarte puțini contăm cu adevărat. Pentru cei mulți suntem dispensabili, uitați sau înlăturați îndată ce nu mai suntem de folos. Suntem ușor de rănit și greu de mângâiat. Fragili și înfometați de iubire și de sens. Lipsiți de direcție și confuzi, rătăcim orbiți de interese deșarte; unii, narcisici și incapabili de generozitate; alții, singuri și goi în adâncul ființei, mereu în căutare de validare, apreciere, admirație, prietenie, comuniune, iubire.
Nu reușim să ne ostoim dorul de celălalt, de frumos, de izvor… și orbecăim buimaci printr-o mare tulbure, alcătuită din tot felul de nade(nădejdi) care se dovedesc la fel de fragile, de trecătoare și de înșelătoare ca spuma valurilor. Ne agățăm de ele pentru o clipă, doar ca să le simțim destrămându-se între degete, lăsând în urmă aceeași sete, aceeași neostoire, aceeași întrebare care ne apasă în tăcere: încotro — și pentru ce?

Orbecăind printre alți pești, în burta marelui chit care este lumea, ne atingem ușor în treacăt, ne ciocnim, ne rătăcim unii de alții, căutând cu disperare o fâșie de lumină care să ne arate drumul, dar cine poate să ne ofere salvarea de noi înșine, de răul fără leac din noi?

Izbăvirea, spunea poetul, nu vine din afară, nici din vreo ruptură spectaculoasă a burții chitului, nici dintr-o fugă spre marea cea mare, ci din comuniune : a ta cu tine. 

Poate că începe în clipa în care încetăm să mai înotăm bezmetic și îndrăznim întâi pe noi să ne privim cu blândețe și cu acceptare - cu fricile, cu golurile, cu dorurile noastre neostoite, pentru câteva clipe limpezi, în mijlocul apelor tulburi de pretutindeni... Spre a alunga blestemata singurătate - pâinea noastră cea amară de toate zilele... și nopțile, și viețile și morțile...  frântă pe genunchi și mestecată în tăcere, ca o hrană pe care n-am cerut-o, dar fără de care nu putem trece prin lume.

O fi de-ajuns? N-o fi? ... 

să fim trestii și totuși să nu ne frângem...

 

Sunt de strajă.

Sunt de veghe la orele târzii din noapte, când somnul încă se încăpățânează să nu vină. 

Și parcă toate gândurile lumii, cele rătăcite, cele plânse, cele neînțelese, se așază lângă mine, cuminți, ca niște copii osteniți care nu-și găsesc locul. 

Am primit și am trimis, la rându-mi, cu degetele tremurânde de ezitare și sfială, o veste îngrozitoare. 

E cu atât mai îngrozitoare cu cât este vorba de ce e mai frumos, mai fragil, mai inocent și mai bun pe pământ: copiii. 

Și când copiii aleg să renunțe la darul acesta minunat numit viață, într-un mod violent, atroce, nu știu cum poate cineva să integreze o asemenea grozăvie, cum poate să facă față nefirescului ei și să nu se cutremure... 

Copiii ar trebui să le supraviețuiască adulților, să continue drumul, să crească precum vlăstarele verzi, viguroase, pentru a deveni copacii falnici sau trestiile unduitoare cu care se vor război viitoarele vânturi ale vieții... 

Și totuși, uneori, sufletul lor fragil, delicat, aproape o întruchipare a misterului atât de greu de prins în cuvinte, nu mai reușește să suporte o realitate hâdă.

Noi, adulții, încercăm să facem față fiecărui ritm al vieții. Și, cu timpul, sensibilitatea ni se tocește. Îndurăm - pentru că omul poate să îndure tare multe! - și mergem mai departe, uneori fără să ne mai întrebăm cât ne costă asta, acolo, înăuntru.

Dar când copiii fac asemenea lucruri… atunci se rupe ceva în însăși țesătura lumii. Nu îmi pot imagina durerea, stupefacția, golul acela imens pe care l-ar simți un părinte. Nu pot să îmi imaginez, nici măcar eu, care am cunoscut atâtea fețe ale durerii. Unele le-am văzut pe cărările sinuoase ale viețuirii de om în lume, pe altele chiar eu le-am zgâriat pe propriile înfășurări ale sufletului. Există suferințe pe care nicio minte nu le poate cuprinde și nicio inimă nu le poate justifica, iar asta, de a-ți pierde copilul, este una dintre ele.

Există dureri menite să nu fie niciodată înțelese pe deplin. Există hăuri și prăpăstii sufletești insondabile. Și există un întuneric care se lasă chiar și peste dimineața vieții, atunci când, deodată, ni se stinge toată lumina. Ca și cum îngerii negri din partea stângă ar fi trecut pe lângă noi și ar fi suflat, pe nesimțite, peste soarele sufletului. 

Nu rezistăm. Suntem precum trestiile de pe malul apei, așa cum le-a înregistrat retina mea de copil într-o imagine veche dintr-un calendar... O imagine care se pare că mă urmărește, pentru că firele acelea subțiri, de trestie, care se îndoiau atât de jalnic în bătaia vreunui vânt vrăjmaș, mi s-au părut mereu o fățișă analogie cu noi, cu fiecare dintre noi, cei firavi și goi pe interior, care ne îndoim, ne frângem uneori, acolo, pe mal, lângă apă, și nu mai rezistăm ...

E trecut de miezul nopţii și sunt înspăimântător de încăpățânate gândurile, care nu vor să se ducă... N-am știut niciodată cum să mă apropii de suferința cuiva fără teamă că voi pătrunde prea brutal în intimitatea durerii cuiva, fiindcă durerea e ceva atât de intim, de indescriptibil, aproape imposibil de împărtășit cu fidelitate. Rămâne adesea dincolo de cuvânt, în zone în care limbajul se oprește.Pentru că, uneori, cuvintele se vor a rămâne nerostite. Și tot roiul de cuvinte din tine înlemnește. E un paradox: găsești cuvântul potrivit, dar nu găsești puterea să-l rostești. Și-atunci pari stângaci, nepotrivit — sau, cel puțin, eu așa par. Dar poate că numai marile dureri știu cu adevărat cu câtă smerenie trebuie să te apropii de nenorocirea cuiva. Niciodată n-am știut să consolez pe cineva cu vorbe. Poate doar gesturile – o îmbrățișare, o lacrimă, o prezență tăcută – au reușit, uneori, să spună ceea ce cuvântul împietrit în gât nu putea. Blândețea inimii încape toate, chiar dacă e greu de simțit când ești în plină suferință.

Dar, până la urmă, adevărul e altul: de la suflet la suflet, se ajunge dincolo de cuvânt.

Scrie, Doamne, în cartea vieții mele, măcar atât: tăcerea înțelegătoare și o fărâmă de gând, o fărâmă de suflet pe care pot s-o întind, cu aripi nevăzute, către fiecare suflet care suferă sau către oricine o poate primi. E o jertfă imaterială. Acum, la începutul postului, dacă altfel de jertfă tot nu sunt în stare să fac, primește Tu, care toate le primești! Și ne iartă, și ne păzește și ne pune căpătâi speranța!

ciobul de Narcis

Dintre toate cele pe care un om le face într-o viață, puține sunt cele care-i aduc plusvaloare personală. Adică dincolo de iluzii, dincolo de satisfacții mărunte și iluzorii, care trec, vorba poetului, precum valul, căci sunt doar val... zgomotos, efemer, plin de spumă, dar fără adâncime — ca multe dintre bucuriile în care ne mințim că trăim.

Iar aceste puține sunt mai puțin materiale și, într-o covârșitoare măsură, sunt cele ale duhului. Cele care te fac să te simți plămădit dintr-un alt aluat, care te fac să te simți meritoriu și bun — adică pe drumul spre rost.

Care rost? Ehei... asta-i vorbă mare. E desăvârșirea, e fericirea, e... sentimentul plutirii fără aripi și al imponderabilității dincolo de cer, mai degrabă în cerurile inefabile ale acelui „ceva” mai greu de spus...

Până azi, nu am dibuit încă exact ce ar fi... Încă bâjbâi între mereu neatinsul dor de a fi pereche și himera niciunui nor pe cerul inimii... care nu e niciodată deplin limpede, niciodată fără nori amenințători de furtună... Mereu vrăjmașe păsări de pradă plutesc deasupra, mereu haine umbre se încăpățânează să întunece zâmbetul, și mereu, chirchită, inima se zbate ca un canar speriat în colivia coastelor care-o încap, încă, și-o rabdă... Cât despre pereche... ea rămâne, mereu, un „ceva” care le e destinat unora mai fericiți, mai aleși, mai norocoși, mai pricepuți, mai hărăziți sau — ce știu eu? — mai bine orientați... Un fel de miraj inaccesibil, un soi de rai accesibil doar privilegiaților — ca-n poveștile din copilărie, cele cu final ironic, în care mereu alții ajungeau la capătul fericirii. 

Păcatul ăsta al comparării cu ceilalți, marcat de recidivă, este — cred — cel mai comun dintre păcate. Al comparării și al jinduirii...

Trăim zilnic automatismul comparării cu ceilalți — de multe ori defavorabil — pentru că mereu ceilalți par mai fericiți, mai împliniți, mai senini, mai veseli, mai... și mai... Puține sunt prilejurile în care ne simțim unici și de neînlocuit.

Și adevărul este că nici nu suntem de neînlocuit. Dimpotrivă, într-o lume în care totul se înlocuiește și nu se mai repară, de la obiecte până la oameni, constatăm zi de zi cât de puțin valorează ființa noastră în ochii celorlalți. Și cât de dispensabili suntem.

Și ne doare ciobul de Narcis fragil și orgolios pe care-l avem fiecare ascuns în noi — unii mai în profunzime, alții mai transparent — încât devine evident, încât facem multe sacrificii pentru a nu deveni insignifianți, pentru a nu ne pierde din statura cu care îi atragem, îi intimidăm sau îi ținem la distanță pe ceilalți.

E un truc vechi, ar spune unii — cei care se cred infailibili și perfecți — categoria profesorilor care au impresia că știu tot și că nu-i mai poți da jos de la catedra vieții.

E o a doua natură, ar spune alții, mai cinici — psihologii, superiorii, doctii — cei care cred că au înțeles tot despre oameni, despre suflet, despre lume.

E doar modul de manifestare al celor slabi, spun ceilalți — încrezuții, autosuficienții, realizații de moment, fudulii care confundă strălucirea de suprafață cu lumina adevărată.

Dar, să fim onești: câți dintre noi nu suferim, în taină sau fățiș, că suntem respinși?
Câți nu ne dorim să fim noi aleșii, bine văzuții, lăudații, flatații, gratulații?
Câți nu tânjim să fim doar noi aureolați de nimbul unicității și să-i facem pe cei de lângă noi — în orice poziții ar fi ei — să ne recunoască meritele, să ne laude, să ne țină aproape, să ne pună la masă și să taie pentru noi, dacă nu vițelul cel gras, măcar ceva, acolo, cât să ne simțim că le suntem sărbătoare celor de lângă noi?

Că doar prezența noastră umbrește toate celelalte prezențe din sala de bal a vieții; că doar noi suntem cei aleși și doar noi contăm...

Dor respingerea și preferința celorlalți.
Dor nerăspunsul la un telefon, dor ignorarea unui mesaj, dor vorbele spuse de complezență sau nespuse deloc.
Doare preferința pentru altcineva.
Doare când cineva ne micșorează statuia pe care ne-o înălțăm singuri, sperând să fie validată și de ceilalți. Doare neiubirea așa cum doare o rană urâtă, doare indiferența așa cum dor toate vanitățile refuzate de lume. Doare păgân, fără sfințenie, fără măști, căci, în apele limpezi ale lacului, fiecare dintre noi vrea să vadă ceea ce vede Narcis — dar nu doar el, ci și ceilalți.

Nu știu ce leac s-ar găsi pentru dorul ăsta care nu trece. Poate nici nu trebuie să treacă.
Poate el e tocmai dovada că încă mai așteptăm, ca niște copii, privirea aceea care să ne spună că suntem destul, că pentru cineva suntem de neînlocuit...
Poate pentru că, în adâncul fiecăruia, Narcisul acela fragil încă mai speră să se vadă frumos în privirea altcuiva. Iar asta e un vis atât de greu de recunoscut, dar care ne face atât de frumos umani...

Și, poate, doar pentru asta merită să ne mai oglindim din când în când ... ca să ne vedem cu mai multă blândețe. Și, cine știe, poate așa o vom și primi... 

Sunt profesor. Am ales să fiu profesor. Și iubesc să fiu profesor.

 

La mulți ani, dragi colegi! 

Pe 5 octombrie celebrăm educația – lumina care străbate întunericul ignoranței, puntea către progres și temelia unei societăți echitabile. Sărbătorim vocația celor care o slujesc cu pasiune: dascăli, învățători, profesori, mentori – arhitecții nevăzuți ai viitorului.

Așa cum spunea Mihai Eminescu, „școala este locul unde se încep cele mai mari revoluții ale omenirii”. În aceste revoluții tăcute, dar profunde, se nasc caractere, se transmit valori durabile și se deschid orizonturi. Iar cei care le fac posibile sunt oamenii care inspiră, ghidează și șlefuiesc generații cu răbdare și har.

Ziua de 5 octombrie este recunoscută la nivel mondial ca World Teachers’ Day, instituită de UNESCO în 1994 și marcată în peste 200 de țări. Este o zi dedicată celor care, prin vocație și dăruire, contribuie la dezvoltarea societății și la păstrarea coeziunii comunităților.

Fiecare lecție predată, fiecare întrebare care stârnește curiozitatea, fiecare descoperire făcută în clasă are puterea de a transforma o viață – și, prin ea, lumea întreagă. Astăzi, celebrăm pe cei care fac posibile aceste miracole cotidiene. Le mulțumim din suflet educatorilor care, prin puterea cunoașterii, schimbă destine și modelează viitorul!

La mulți ani tuturor celor care poartă cu demnitate și iubire titlul de dascăl!