Da, știu, ca un om mare și fără naivități — cum mă consider, și bine fac, căci sunt! — că motivele sunt mereu aceleași și că natura umană e slabă și fragilă, încât se lasă ușor devorată de „viermii” patimilor de orice soi. Da, știu, știu… și tot mă mai afectează ceea ce văd.
Știu… am mereu pornirea de a fi scut pentru cei care-mi sunt dragi, a-i apăra de „viermii” care preferă să muște în loc să îmbrățișeze, care aleg resentimentul în locul binefăcătoarei detașări. Multora nici nu le este limpede motivația mea. Și atunci apar veșnicele întrebări cu damf dâmbovițean: „Ce urmărește?” , „Ce interes are?”, ca și cum binele ar avea nevoie mereu de o schemă ascunsă ca să fie crezut. Știu, înțeleg, conștiențizez, cu luciditatea omului rezonabil care cred că sunt, că nu conving pe nimeni dacă spun: „Nu vreau nimic.” Pentru că nici n-ar fi pe deplin adevărat.
Ba da, vreau: vreau — romantic și nebunesc, poate chiar derizoriu — să îndrept nedreptăți, să alin, să aduc zâmbet acolo unde e mâhnire, să repar din drag ceea ce alții strică din prostie sau alte beteșuguri. Arhetipul salvatorului — știu… dar la ce bun că știu, dacă reflexul rămâne același? E o formă de curaj și aceasta: curajul de a nu fugi, chiar și atunci când știu că nu pot repara tot...
Nu vreau nici să conving pe nimeni că sunt lipsită de egoism. Nici de asta nu sunt sigură. Poate că e profund egoistă dorința mea — căci acționez din nevoia mea de echilibru, de bine, de armonie. Mi-e atât de oribilă dizarmonia lumii, mă tulbură profund felul în care lumea știrbește zâmbetul celor dragi și le întunecă fruntea prin atâta lipsă de iubire, încât mă doare până și simplul fapt de a privi. Nu e o formă stupidă de bunătate, nu mă împăunez cu asta, căci nimeni nu e bun, decât numai Dumnezeu, mai degrabă o formă de slăbiciune... Da, o slăbiciune: nu am tăria de a îndura nonsensul răului. Și nu aș vrea să-l atingă nici pe cei în preajma cărora lumea rămâne încă suportabilă.
De fapt — ca Moromete cugetând pe piatra albă de hotar — cred că nu vreau să-i fie rău nimănui, în general vorbind, chiar dacă uneori, la nervi, bombăn în barbă la adresa unora care mă necăjesc... sperând, contrar oricărei logici, că dojana mea îndreptată în neant ar putea îndrepta un univers croit strâmb: îngăduitor cu nemernicii și sever cu oamenii de ispravă.
Copilăresc mod de a mă raporta la lume, maniheist un pic- în inimi însă, rămânem, până la urmă, tot un fel de copii, chiar dacă ne credem „oameni mari” și fără iluzii, nu suntem decât tot copii sub armuri prea grele, încercând să nu lăsăm lumina să ne fugă din mâini.
Cum gestionezi antagonismul dintre realitate și nădejde? Cum faci față neputinței de a acționa? Cum suporți fatalitatea de a nu putea face nimic? Cum să consolezi, când empatia te face să simți înghițitura amară a celuilalt ca pe a ta, iar orice cuvânt pare nepotrivit, ridicol, forțat? Sau nu ești sigur că nu faci mai rău, că intri în intimitatea celuilalt fără să fii poftit? Cum poți fi alături unui prieten fără să îl faci să se simtă disconfortabil, cum poți să-ți onorezi arhetipul de bun samarinean cotidian, cu delicatețe și fără să pară că ți s-ar cuveni aplauze?
Uneori, mă gândesc- nu neapărat ca Moromete, de data asta mai mult ca... subsemnata, ca să evităm cacofonia onomastică, ochii vorbesc mai limpede decât orice discurs, însă doar cei ce știu să audă lacrima și emoția din ei pot înțelege. Nici nu e nevoie de mai mult. Și tot ca subsemnata zic: uneori, prezența tăcută e cel mai sincer și mai înalt gest de afecțiune.
Poate că neputința articulării consolatoare și nepriceperea de a spune ce trebuie sunt, de fapt, forme ale delicateții: aceea de a nu invada cu soluții spațiul tulburării altuia. A nu forța vindecarea.
A nu ști ce să spui e, paradoxal, un semn că simți adevărat — și astfel lumea nu se destramă.
Nădejdea, atunci când realitatea e necruțătoare, nu mai e soluție, ci respirație: scurtă, fragilă, dar suficientă cât să ne țină în picioare. Nu promite că va schimba lumea, dar ajută s-o traversăm.
Și e de preferat să o facem alături de cei care trec prin momente delicate. Să putem rămâne aproape, respirând împreună, până când mâhnirile se alchimizează în ceva suportabil. Până când se naște zâmbetul… sau intimitatea aceea tăcută în care inimile se recunosc fără vorbe. Ce dar!
Căci oamenii tind să-și trăiască stânjenelile în însingurare — fiind un lux să te arăți vulnerabil, să lași armura să se crape o clipă și să se vadă ce e dincolo…
Mai devreme citeam un astrolog de Facebook — sau ce-o fi fiind, că nici nu mai știi în ziua de azi cu lumea asta și cu atâtea specializări… coaching-uri și alte preocupări englezești și prețioase! Mă rog! Ce-o fi fiind… Să revin: spunea doamna respectivă că azi e zi bună să nu te grăbești, să faci alegeri conștiente, să închizi ce-a fost greu în 2025, să privești realist anul ce se stinge și să-i ceri lui 2026, fără iluzii, dar limpede, ce-ți dorești. Ei bine, fie! De dragul doamnei astrolog:
De la anul care vine nu vreau nimic solemn. Doar să pot rămâne aproape de oamenii mei acolo unde viața se strânge în tot soiul de mâhniri și cuvintele se fac prea grele.
Să fiu o prezență care nu invadează și nu explică, ci ține, în tăcere, partea luminii. O respirație lângă o altă respirație.
Un om lângă un om.
Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu