E noaptea de Crăciun, noaptea minunată, și ninge-n București molcom, cu fulgișori micuți… Cum se cuvine de Crăciun, vine un gând… și mă întreb dacă, într-adevăr, se cuvine sau e doar un alt clișeu?… Și, dacă nu, ce se cuvine de Crăciun? În afară de bucuria așteptată, care nu mai vine? De acel ceva pe care îl știi doar din imaginație și care se încăpățânează să rămână intangibil?
Nu e vreme de filosofat, e timp de recunoștință: că încă suntem în viață, când unii dintre ai noștri s-au grăbit să plece de mai demult sau de mai curând… Fără tata am socotit anul acesta c-am trăit o jumătate de viață; anul acesta a plecat fulgerător și Gina, lăsându-ne stupefiați… și numele ei, încet-încet, s-a cufundat în tăcere. A rămas rana lipsei ei doar în inima celor foarte puțini care-au cunoscut-o și-au iubit-o… Și mă întreb dacă nu cumva Crăciunul e întâlnirea dintre cei rămași și cei duși, acolo, în inimă...
Curând ne vom duce și noi, fiecare dintre noi, în lumea cea fără dor, să ne punem în fața lui Dumnezeu fiecare eșec și fiecare povară, să le cântărească El cu iubirea Lui și să ne ierte fiecăruia după măsura iubirii… Căci atât rămâne după fiecare, atât contează la fiecare dintre noi: cât a iubit, cât a trăit ca o bătaie de inimă, cât a pus sufletul în palme și l-a dat fără să socotească și să cântărească dacă i se va răspunde pe măsură; cât a întins și celălalt obraz, cât a lăcrimat din durere de iubire neîmpărtășită…
Scria cineva, un părinte, că cea mai mare iubire neîmpărtășită e iubirea lui Hristos pentru om, pentru lume: că El a iubit-o, iar ea nu numai că nu I-a răspuns la fel, ci L-a urât, L-a hăituit, L-a ucis… Din dragoste rănită pentru lume a murit Cel care astăzi Se naște în iesle, mic, neajutorat, în sărăcie, neprimit de lume și vânat de dușmani…
Câți îi împărtășim destinul ar trebui să ne simțim binecuvântați și totuși noi suferim, ne mâhnim că ne urăsc, ne bârfesc, ne vor răul niște oameni… „Dacă vă urăște pe voi lumea, amintiți-vă că pe Mine M-a urât întâi” (Ioan 15, 18-19), a spus Domnul, în Evanghelie…
Să ne amintim și să nu mai suferim atât de mult de neiubire, de răutate, de nerăspunsul altor inimi oarbe, lașe, rănite, chircite sau pur și simplu surde la glasul inimii noastre…Să ne amintim că iubirea nu se măsoară în răspunsul altora, și să nu ne mai lăsăm răniți de nepăsarea sau rătăcirea unor inimi care încă nu știu să iubească, unor inimi care caută, se tem sau încă se vindecă.
Adevărata liniște vine din iubirea pe care o dăruim noi - din lumina pe care o purtăm și o împărtășim, nu din ceea ce primim în schimb.
Fie voia Ta, Doamne! Doamne, Pruncule care vii astăzi în atâta smerenie, smerește-ne și ne iartă! Și ne vindecă pe fiecare de ce știi numai Tu că ne lipsește și de tot ce ne doare rana, în ascunsul inimilor noastre!
Bine-ai venit, Doamne! Știu și sper să vină liniștea, mângâierea, caldul în inimă… Vindecă-ne, Doamne, cu blândețea Ta, de tot ceea ce încă ne împiedică să fim întregi și de tot ceea ce mai are nevoie de lumină în adâncul inimilor noastre!
Și totuși, în noaptea asta în care Lumina se naște, niciun întuneric nu mai pare de netrecut. Dacă ai venit pentru noi, atunci nicio rană nu este fără sens.
Bine-ai venit, Doamne, în noaptea asta cu ninsoare timidă ca speranța! Ne așezăm inimile lângă Prunc și Îl lăsăm să le vindece. Fă să se nască în noi pacea, nădejdea și bucuria care nu piere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu