pâinea noastră cea de toate zilele...

Citesc știri — proaste și rele, despre oameni care pentru mine contează, despre nesiguranța Muzeului Luvru, despre atrocități, despre laudele unor politicieni, despre culisele unor evenimente, despre Putin și Trump... Unele mă întristează adânc, fiindcă îmi par mizerii comandate de interese obscure; altele mă lasă complet indiferentă; pe altele nici nu mă mai obosesc să le deschid, căci sunt parte din fluxul continuu de rău, indignare, manipulare.
„Trăim și noi cum putem înăuntru”, cum spunea Sorescu, noi, peștii înghițiți de vii în burta marelui chit – captivi în paradigma propriei viețuiri în epoca internetului și a rețelelor de socializare. Înotăm printre alge și alți pești, printre resturi și pietre, convingându-ne că ne îndreptăm spre marea cea mare, spre libertate, dar de fapt nu facem decât să dăm ocol, fără sfârșit, aceleiași grote fără ieșire, aceluiași bazin mic de reacții, acelorași bucle de conținut, „hrană” adusă de algoritmi...
Uneori grota nu e în lume, ci în noi: e formată din limitele și deziluziile noastre, e același spațiu mental în care ne întoarcem mereu, fără să ne dăm seama și incapabili de a ieși, pentru că mereu apare „încă ceva de aflat”, de făcut, de reparat, de sperat...
Obstacolele se tot reîncarnează în noi și noi circumstanțe, deghizate în grijile, angoasele și „urgențele” existenței moderne, când de fapt nu sunt decât semne ale unei lipse aproape totale de perspectivă, de sens, de deschidere. Lumea de afară ne ademenește cu promisiuni sclipitoare, iar noi nu mai vedem limpede nici propriul înot, nici propriile risipiri în lupte fără miză și fără rost. Ne lăsăm purtați de fluxul de zgomote care ne înconjoară, ne punem sufletul la mezat pentru vorbe menite să ne dea iluzia că suntem importanți, indispensabili, că prezența, contribuția sau ființa noastră chiar ar conta. Dar adevărul este că, odată ajunși acasă, rămânem doar noi cu noi.
Pentru foarte puțini contăm cu adevărat. Pentru cei mulți suntem dispensabili, uitați sau înlăturați îndată ce nu mai suntem de folos. Suntem ușor de rănit și greu de mângâiat. Fragili și înfometați de iubire și de sens. Lipsiți de direcție și confuzi, rătăcim orbiți de interese deșarte; unii, narcisici și incapabili de generozitate; alții, singuri și goi în adâncul ființei, mereu în căutare de validare, apreciere, admirație, prietenie, comuniune, iubire.
Nu reușim să ne ostoim dorul de celălalt, de frumos, de izvor… și orbecăim buimaci printr-o mare tulbure, alcătuită din tot felul de nade(nădejdi) care se dovedesc la fel de fragile, de trecătoare și de înșelătoare ca spuma valurilor. Ne agățăm de ele pentru o clipă, doar ca să le simțim destrămându-se între degete, lăsând în urmă aceeași sete, aceeași neostoire, aceeași întrebare care ne apasă în tăcere: încotro — și pentru ce?

Orbecăind printre alți pești, în burta marelui chit care este lumea, ne atingem ușor în treacăt, ne ciocnim, ne rătăcim unii de alții, căutând cu disperare o fâșie de lumină care să ne arate drumul, dar cine poate să ne ofere salvarea de noi înșine, de răul fără leac din noi?

Izbăvirea, spunea poetul, nu vine din afară, nici din vreo ruptură spectaculoasă a burții chitului, nici dintr-o fugă spre marea cea mare, ci din comuniune : a ta cu tine. 

Poate că începe în clipa în care încetăm să mai înotăm bezmetic și îndrăznim întâi pe noi să ne privim cu blândețe și cu acceptare - cu fricile, cu golurile, cu dorurile noastre neostoite, pentru câteva clipe limpezi, în mijlocul apelor tulburi de pretutindeni... Spre a alunga blestemata singurătate - pâinea noastră cea amară de toate zilele... și nopțile, și viețile și morțile...  frântă pe genunchi și mestecată în tăcere, ca o hrană pe care n-am cerut-o, dar fără de care nu putem trece prin lume.

O fi de-ajuns? N-o fi? ...