Sunt de strajă.
Sunt de veghe la orele târzii din noapte, când somnul încă se încăpățânează să nu vină.
Și parcă toate gândurile lumii, cele rătăcite, cele plânse, cele neînțelese, se așază lângă mine, cuminți, ca niște copii osteniți care nu-și găsesc locul.
Am primit și am trimis, la rându-mi, cu degetele tremurânde de ezitare și sfială, o veste îngrozitoare.
E cu atât mai îngrozitoare cu cât este vorba de ce e mai frumos, mai fragil, mai inocent și mai bun pe pământ: copiii.
Și când copiii aleg să renunțe la darul acesta minunat numit viață, într-un mod violent, atroce, nu știu cum poate cineva să integreze o asemenea grozăvie, cum poate să facă față nefirescului ei și să nu se cutremure...
Copiii ar trebui să le supraviețuiască adulților, să continue drumul, să crească precum vlăstarele verzi, viguroase, pentru a deveni copacii falnici sau trestiile unduitoare cu care se vor război viitoarele vânturi ale vieții...
Și totuși, uneori, sufletul lor fragil, delicat, aproape o întruchipare a misterului atât de greu de prins în cuvinte, nu mai reușește să suporte o realitate hâdă.
Noi, adulții, încercăm să facem față fiecărui ritm al vieții. Și, cu timpul, sensibilitatea ni se tocește. Îndurăm - pentru că omul poate să îndure tare multe! - și mergem mai departe, uneori fără să ne mai întrebăm cât ne costă asta, acolo, înăuntru.
Dar când copiii fac asemenea lucruri… atunci se rupe ceva în însăși țesătura lumii. Nu îmi pot imagina durerea, stupefacția, golul acela imens pe care l-ar simți un părinte. Nu pot să îmi imaginez, nici măcar eu, care am cunoscut atâtea fețe ale durerii. Unele le-am văzut pe cărările sinuoase ale viețuirii de om în lume, pe altele chiar eu le-am zgâriat pe propriile înfășurări ale sufletului. Există suferințe pe care nicio minte nu le poate cuprinde și nicio inimă nu le poate justifica, iar asta, de a-ți pierde copilul, este una dintre ele.
Există dureri menite să nu fie niciodată înțelese pe deplin. Există hăuri și prăpăstii sufletești insondabile. Și există un întuneric care se lasă chiar și peste dimineața vieții, atunci când, deodată, ni se stinge toată lumina. Ca și cum îngerii negri din partea stângă ar fi trecut pe lângă noi și ar fi suflat, pe nesimțite, peste soarele sufletului.
Nu rezistăm. Suntem precum trestiile de pe malul apei, așa cum le-a înregistrat retina mea de copil într-o imagine veche dintr-un calendar... O imagine care se pare că mă urmărește, pentru că firele acelea subțiri, de trestie, care se îndoiau atât de jalnic în bătaia vreunui vânt vrăjmaș, mi s-au părut mereu o fățișă analogie cu noi, cu fiecare dintre noi, cei firavi și goi pe interior, care ne îndoim, ne frângem uneori, acolo, pe mal, lângă apă, și nu mai rezistăm ...
E trecut de miezul nopţii și sunt înspăimântător de încăpățânate gândurile, care nu vor să se ducă... N-am știut niciodată cum să mă apropii de suferința cuiva fără teamă că voi pătrunde prea brutal în intimitatea durerii cuiva, fiindcă durerea e ceva atât de intim, de indescriptibil, aproape imposibil de împărtășit cu fidelitate. Rămâne adesea dincolo de cuvânt, în zone în care limbajul se oprește.Pentru că, uneori, cuvintele se vor a rămâne nerostite. Și tot roiul de cuvinte din tine înlemnește. E un paradox: găsești cuvântul potrivit, dar nu găsești puterea să-l rostești. Și-atunci pari stângaci, nepotrivit — sau, cel puțin, eu așa par. Dar poate că numai marile dureri știu cu adevărat cu câtă smerenie trebuie să te apropii de nenorocirea cuiva. Niciodată n-am știut să consolez pe cineva cu vorbe. Poate doar gesturile – o îmbrățișare, o lacrimă, o prezență tăcută – au reușit, uneori, să spună ceea ce cuvântul împietrit în gât nu putea. Blândețea inimii încape toate, chiar dacă e greu de simțit când ești în plină suferință.
Dar, până la urmă, adevărul e altul: de la suflet la suflet, se ajunge dincolo de cuvânt.
Scrie, Doamne, în cartea vieții mele, măcar atât: tăcerea înțelegătoare și o fărâmă de gând, o fărâmă de suflet pe care pot s-o întind, cu aripi nevăzute, către fiecare suflet care suferă sau către oricine o poate primi. E o jertfă imaterială. Acum, la începutul postului, dacă altfel de jertfă tot nu sunt în stare să fac, primește Tu, care toate le primești! Și ne iartă, și ne păzește și ne pune căpătâi speranța!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu